Suntem între un Paște și altul. Contează CUM sărbătorești, mai degrabă decât CÂND o faci. Vin din nou cu invitația de a te pregăti, de a intra în sărbătoare prin … poarta poveștii.
https://academia.decenu.eu/p/lumini-de-paste
La munte, poveștile te întâmpină la tot pasul.
https://drive.google.com/file/d/11cEQme9XlQLNTEa0hMC-xnZwQu-ZuSBU/view?usp=sharing
Povestea mea preferată în această perioadă a anului, de Înviere, este una veche. Vi-o las într-o versiune repovestită de mine. Sărăbători cu pace, sănătate și bucuria împlinirii viselor altfel, întâlnindu-L pe Cel înviat! Hristos a înviat!
Se vorbește mereu de imaginație, de puterea ei.
În zilele acestea de izolare/distanțare fizică aflu că în inimile micuților se adună mult dor. Lipsa prietenilor, lipsa bunicilor, ba pentru unii lipsa părinților (unii cadre medicale izolate de dragul familiei, alții rămași prin străinătate) se tooot lărgește și golul din inimioare e tot mai mare.
Căritica pe care vi-o povestesc le propune copiilor un joc de imaginație. Atunci când nu ai lângă tine jucăria preferată, prietenul de la grădiniță/școală, bunicul sau bunica atât de dragi, pe mama ori tata IMAGINEAZĂ-ȚI că îi ai, apelând la amintirile pe care le ai cu ei și inventând aventuri noi, de poveste. E un joc care, da știu, nu îi aduce lângă tine, dar liniștește puțin dorul. Dacă le desenzi sau notezi aceste aventuri imaginate și mai apoi le împarți cu ei, e și mai bine!
Henry si puterea imaginației – link audio
Oare să mai pomensc iarăși de BUNICI și înțelepciunea lor?!! 🙂
Fără să laud cartea, menționez doar frumusețea imaginilor, fiecare combinând creativ desenul și fotografia!
Cartea pe care am să vi-o parafrazez, adică o voi povesti fără a divulga muuuulte din ea, e foarte potrivită ca jelanie după IERI-ul de care suntem conștienți abia acum. Acel ieri când să te plimbi, să mergi hai-hui, să stai la un suc/cafea pe o terasă cu un prieten, să pici așa neanunțat la cineva în vizită, să intri lejer în casă (fără să freci mânerul ușii, cheile etc cu dezinfectant și să arunci hainele direct în mașina de spălat), să cobori la ce oră voiai să își iei o alună… deci acel ieri când toate astea erau perfect normale. Atât de normale că nu le observam. Ba ne și enervau.
Ce mi-e TARE drag la carte e soluția. NU, NU rezolvă pandemia (mare păcat!), dar rezolvă puțin din dorul după acel normal, frumos și aventuros IERI:
Copilului din poveste îi e dor de ziua cea mai fericită din viața lui, ziua de ieri(oare nu e mereu și la noi așa? Ce a fost, cumva nu știu cum, e mereu mai bun, acum că a trecut). Dorindu-și atât de mult să retrăiasca acea zi începe să caute soluții, concluzionând că o întoarcere în timp ar fi perfectă. Dar să ajungi înapoi în timp? Poate dacă mergi invers cu o viteză mai mare ca cea a luminii ori dacă ai o rachetă supersonică, o mașină a timpului sau dai de vreo gaură de vierme (un portal, ar zice unii dintre copiii pe care îi știu). Cum nu dă de capăt dilemei, cere ajutor BUNICULUI. Am folosit majuscule, pentru că (poate observați în postările mele) de-o vreme încoace mi se pare că realizăm unde găsim înțelepciunea care ne rezolvă dilemele de orice fel (ba o criză de anxietate, ba o întoarcere în timp, etc). – Tocmai potrivit mesajul în zilele în care bunicii ne sunt cei mai amenințați de pandemie. –
Bunicul, după ce află motivul acestei căutări, face cam ce ar face și al meu bunic (eu doar unul mai am): dă drumul poveștilor despre IERI-ul lui. Fotografii și povești din trecut.
Concluzia, morala poveștii este …. ascult-o și definește tu cum este:
De ce să pleci în căutarea zilei de ieri când poți fericit chiar acum, ASTĂZI!
Ce aș mai adăuga eu: blocat într-o cutie de beton (apartament de bloc) poți găsi aventuri nemaipomenite în . . . CĂRȚI! (era de așteptat, nu?)
Altă poveste a Juliei Donaldson, la fel de savuroasă și melodioasă, ca toate poveștile ei.
Câteva animăluțe, iepurele, motanul, ursul, ba chiar și elefanul au parte de o sperietură pe cinste. În căsuța iepurașului a apărut un Jumperee uriaș, înfricoșător, cu o voce tunătoare care amenință că-i turtește ca pe un purec, că-i înțeapă mai rău decât o albină, fiind mult mai mare decât un copac.
Speriați toți fug, cerând fiecare ajutor unuia mai mare decât el: iepurașul îl cheamă pe motan, care e ajutat de urs, care la rândul său apelează la elefant. Când și elefantul se ascunde speriat de înfiorătorul Jumperee (numele sugerează un animal săritor, dar are o melodie aparte prin dublarea e-ului la final), intervine …. o broască. Mama broască se proțăpește în fața cuclcușului iepurașului, ocupat acum de înfricoșătorul, uriașul, nemilosul Jumperee și îl cheamă pe acesta afară.
Abia ajunge mama broască la trei ( 1, 2, 3…) că din viziuina iepurelui sare… nimeni altul decât puiul ei, broscoiul.
Totul a fost o farsă, reușită trebuie să recunoaștem.
Recomand povestea, mai ales pentru mici vorbitori de engleză, care se vor delecta cu rimele acesteia.
Sunt marele Jumperee,
Mai înfricoșător nici c-aș putea fi!
ori
Sunt Jumperee, cel neînfricat,
Mai înalt chiar,
ca un copac!
E o vreme ciudată. E un timp neobișnuit. Totul e altfel: școala se face de acasă, în fața ecranului, muncim tot cam așa, ne ferim unii de alții (de fapt de un virus, de boală, ne ferim), purtăm mască și mănuși. Unele lucurui sunt însă la fel. Toți avem nevoie de dragoste, de a ne simți împreună, de . . . îmbrățișări.
Cum poți iubi … altfel? De la distanță?
Ei bine, povestea unui mic păianjen tocmai asta ne-a învățat: că putem povesti la distanță, că putem găsi moduri de a iubi … altfel. Creativ, vese, jucăuș.
Ca întotdeauna, copiii sunt cei mai buni! La joacă, la imaginație, la zâmbete și îmbrățișări virtuale. M-au bucurat cu niște idei și creații neașteptate. Mă simt obligată de frumusețea lor să le împătășesc cu voi, să vă bucure și vouă ziua:
Azi vă povestesc/traduc liber o poveste terapeutică. Am folosit-o de multe ori când am explorat frica alături de copii curajoși. Dedicația autorului spune mult despre utilitatea acestei povești:
Într-o zi oarecare un câine negru a venit la casa familiei Hope (hope=speranță – nume ales cu intenție de autor). Primul care l-a văzut a fost chiar domnul Hope.
–Vai de mine! a strigat el, scăpând din mână felia de pâine proaspăt prăjită. Și fără să mai piardă vreo secundă a pus mâna pe telefon și a sunat la poliție: E un câine imens în fața casei mele, cam cât un tigru! explică el repezit polițistului. Acesta râse.
–Ce să fac? continuă intrigat domnul Hope.
– Păi, nu ieșiți afară, îl sfătui încă râzând polițistul și închise telefonul.
Doamna Hope a fost a doua care s-a trezit.
–Vai de mine! a strigat ea, iar cana de ceai îi căzu din mână. Nu pierdu niciun moment, ci strigă după domnul Hope. Ai văzut Câinele negru cât un elefant din fața casei noastre? a țipat ea.
–Da l-am văzut, a răspuns acesta.
–Ce ne facem? întrebă doamna.
–Stingem luminile să nu își dea seama că suntem înăuntru! Zis și făcut.
Adelina fu următoarea care scăpă peria de dinți din mâini țipând: Vai de mine! și își chemă părinții în ajutor.
–Ați văzut Câinele negru cât un T-rex în fața ferestrei noastre? țipă ea. Ce ne facem?
–Tragem draperiile să nu ne poată vedea, i-au răspuns în cor dl și dna Hope.
Maurice Hope s-a trezit mai apoi. Și el a țipat, chemându-și părinții și scăpând pe jos ursulețul de pluș.
–Ați văzut Câinele negru cât un monstru de la fereastră? Ce ne facem?
–Ne ascundem!
În cele din urmă se trezi și cel mai mic membru al familiei Hope, Micuțul (așa îi spuneau căci era tare mic). Văzu că se petrece ceva și întrebă curios:
–De ce vă ascundeți?
-De Câinele negru de afară! au șoptit ceilalți.
–Dar de ce? continuă el și porni spre ușa casei.
–Nu ieși!
-Te va mânca!
-Te va roade tot!
-Te va înghiți!
Însă Micuțul a ieșit. Afară, Câinele negru s-a aplecat spre Micuț și l-a mirosit.
–Frate!!! Dar știu că ești mare, spuse acesta. Ce vrei? Uite cum facem. Dacă vrei să mă mănânci, va trebui să mă prinzi mai întâi! Și a luat-o la fugă. În timp de fugea începu să cânte:
Nu ai cum să mă găsești, Așa mare precum ești!
Pe sub pod ai să mă pierzi, Dacă nu te micșorezi!
Câinele negru îl urma peste tot, pe sub pod, pe gheață, pe topogane. Când Micuțul se întoarse acasă, în fața ușii mai fredonă:
Prieten de vrei să îmi fi, Mic de tot vei deveni!
Micuțul se strecură apoi în casă prin ușița pentru căței sau pisici. Da, știu, chiar era mic. Și tot mic era acum și câinele negru care intră tot pe acolo.
Speriați, baricadați, restul familiei Hope au tresăltat de bucurie să vadă cățelul negru, deloc uriaș, înspăimântător ori fioros. Apreciară și aplaudară cu toții curajul Micuțului.
–Ce prostuți am fost. Doar Micuțul a știut ce e bine să faci cu ceva așa mare și înfricoșător. Ai fost tare curajos să îl înfrunți!
O poveste ca aceasta nu are morală scrisă acolo la final de autorul ei, iar eu nu mă grăbesc să scot la iveală miezul ei. Mai degrabă vă invit, vă provoc să îl găsim fiecare. Și să împărțiți și cu mine. De-abia aștept să văd ce descoperim fiecare!
–
„Când tună a tort” nu e prima carte a Patriciei Polacco pe care o citesc, dar pe asta o iubesc de-a dreptul.
E o poveste sublimă, de suflet despre o fetiță și frica ei de tunete, despre o bunică și tehnicile ei magice de terapie și despre un tort cu căpșuni!
Așadar totul începe cu o frică! Ceea ce toți avem, mai ales în aceste zile. Că e de tunet, de întuneric, de înălțime, de găini ce ciupesc, de păianjeni ori de viruși pandemici frica tot frică e. Și ai nevoie de cineva care să te ajute să o învingi. Mi-e tare dragă bunica/babușca Patriciei pentru înțelepciunea ei.
Primul pas: nu ne ascundem din fața fricii, nu ne ferim de ea, nu ne prefacem că nu e
Mai degrabă o definim, corect. Ceea ce uneori eu, cel cu frica nu o pot face obiectiv, corect, așa că am nevoie ca altul să reducă frica/obiectul fricii la proporțiile reale. Știu că deseori acest gen de cuvinte nu ajută. Așa e, dar bunica nu rămîne la ele, căci doar niște cuvinte nu alungă frica.
Pasul doi:
o îmbrățișare strînsă, strînsă de tot, adică prezența ta acolo lângă cel speriat, panicat, anxios este necesară.
Pasul 3: o strategie de controlare (cognitivă, să îi zicem) a panicii. Excelent descrisă de bunica cea înțelaptă. TREBUIE să știm ce și cum, cât mai multe elemente ce fac predictibil pericolul ca frica să scadă în intensitate. (cuvântul raar, are deasemenea valoarea li terapeutică – calmul, respirația, lipsa agitației)
Pasul 4: terapie prin joc/dramă 🙂 . Nu puteam să ratez ocazia, nu-i așa?! Bunica propune ca între numărările ce ajută conținerea fricii, să facă un tort. Dar nu se grăbește să fugă în bucătărie să se apuce, ci o ia așa, ghiduș pe ocolite. Se joacă de-a tortul. Se apucă de adunat ingredientele (nu le are pe niciunele în cămară/frigider – sic! vezi cultura instant de azi). Pe toată durata adunării acestora fetița trebuie să reziste fricii de tunet, numărând, aproximând cât de departe e, dar cu niște cuvinte magice auzite LA FIECARE PAS: Aici sunt copilă! din partea bunicii (însoțire în proces/călătoria de vindecare). Așadar fetița ia ouăle de la o găină tare afurisită și ciupitoare, laptele de la văcuța ce dă din copite, din șopronul întunecos ia făină, zahăr, cicolată și apoi culege cocoțată sus pe scară căpșunile. Tortul acesta o provoacă pe fetiță să își înfrunte toate fricile: de găina ce o ciupește, de vaca ce o lovește, de întuneric, de înălțime. Ajung să facă tortul exact când numărătoarea le spune că furtuna e deasupra lor. Joaca continuă: acum la fiecare tunet iau o înghițitură de tort. Celebrând parcă ori făcând în ciudă tunetului. Fricii!
Pasul 5: la final de tot bunica traduce terapia pe limba fetiței. Fetița încă se crede fricoasă. Bunica e cea care o denumește curajoasă amintindu-i câte a făcut, ce piedici a depășit și concluzionând:
Vă invit la joacă! Da, în momente de frică și panică, noi cei mari trebuie/putem fi de ajutor pentru cei mici oferindu-le prin joacă perspectiva/proporțiile corecte ale pericolului, nu prin a-l diminua ori ignora, ci prin a-i învăța să îl conțină, să îl înfrunte alături de noi.
Iar dacă noi avem nevoie de CINEVA care să ne ajute să îmblânzim frica….. cereți ajutor! Bunici înțelepte există, sub diverse înfățișări!
Punguţa cu poveşti 