Ursul și pianul

Nu am scris de o vreme. Mda, știu. Uneori am nevoie de timp pentru a descoperi unele povești noi, a testa altele.  Ei bine, uite că revin cu o carte descoperită absolut întâmplător, dar, care mi-a căzut cu tronc din prima. De altfel și copiilor.

Îmi plac cărțile cu text puțin, clar, încărcat de …. poveste :).  Mă tot repet, dar o poveste e cu adevărat poveste (zic eu, nu cine știe ce alt expert) atunci când copilul este imediat prins în ea, când înțelege personajul (sau se identifică cu el), când metafora e așa de faină că râzi și abia apoi o poți descifra… ce mai , când povestea te vrăjește. Iar partea cu povestea terapeutică, iar mă repet (repetiția e mama învățăturii, am tot auzit) este tot cam așa: atunci e terapeutică, când nu vorbește direct despre tine, dar simți tu că e ceva acolo despre și pentru tine.

Așadar, un urs descoperă în mijlocul pădurii un pian. Incredibil, dar … haios (e descris ca o ciudățenie cu mulți dinți albi și negri). Relația ursului cu pianul se dezvoltă până la concerte frecvente în pădure. Ei bine, când intervine OMUL povestea se schimbă, se . . . mută în lumea oamenilor. Mda, mereu omul. Aici ursul devine brusc faimos, vestit, premiat.

Ursul celebru are totuși o problemă: îl strâng pantofii. Și . . .

Povestea se încheie din nou în pădure, cu acelaș pian, acelaș urs, aceeași pantofi, DOAR că pantofii nu mai strâng.

Aplauzele izbucnite imediat (sincer, sunt un criteriu destul de verificat în anii mei de povestit) m-au surprins plăcut și mi-au certificat valoarea poveștii. Copiii rezonează cu ea.

Exercițiul creativ propus copiilor a sunat așa: scrie o poveste scurtă în care să îți descrii visul devenit realitate. Adică: Eu și … pianul/baletul/mingea de fotbal/bisturiul/dreptul etc să fie titlul. Dar povestea să surprindă exact momentul tău de glorie, visul îndeplinit: scena, aplauzele, operațiile nemaiauzite, procesele câștigate, meciurile, premiile, banii(o trăsătură a generației este preocuparea pentru cât se câștigă ??!!!), faima, bucuria ta ȘI . . . pantofii. Îți sunt comozi? Te strâng? Dacă da ce faci?

A fost recomfortant să văd visele copiilor. De la unele mai domoale, gen (mă gădilă acest cuvânt al vocabularului adolescentin  🙂 ) sofer de autobuz renumit, la altele mai sălbatice: star la Hollywood sau golgheter mai tare ca Messi (na, că învățai și eu ceva).

Mai toți copiii au prins metafora pantofilor: a fi în pantofii tăi, a purta pantofii potriviți. Pentru unii momentul de glorie a fost totul. Nu a contat familia, trecutul, nimic.Pantofii nu i-au strâns deloc, acolo departe, pe scenă.  Alții au încercat să găsească pantofii potriviți aducând familia acolo unde erau ei (Hollywood, New York, Spania) sau venind des în vacanțe acasă :). Alții  au ales să poarte pantofii ce îi strângeau și gata. Iar alții au renunțat la vis, doar pentru a avea pantofii comozi, acasă cu cei dragi (ceva de genul : Marte mai poate aștepta, eu stau cu ai mei).

Vă atașez, fotografiate, două povești. Atât. Așa că să degustați puțin. E totuși un exercițiu personal! Însă, mai ales a doua poveste m-a uns la sulfețel cu elaborarea metaforei (îl strâng pantofii. Îi dă jos, dar îl jenează șosetele. Nici fără acestea nu îi e mai bine, că îl dor picioarele, așa că revine acasă, în țară să își adune familia) și cu modalitatea creativă (e totuși un autor de clasa a patra) de a transmite trecerea timpului și munca imensă a lui pentur a-și atinge visul. Dacă ați fi auzit povestea citită chiar de el, după câteva în care după primele trei fraze visul era atins, noroc chior sau ceva muncă, ați fi înțeles mai bine aprecierea mea.

 

Punguța plină

Uneori se umple  . . . punguța. Povești multe, frumoase, absorbite de copii se îngrămădesc abia mai intrând în punguța fiecărui mic ascultător. Cum îmi dau seama că punguța de povești e plină? Sunt mai mul e indicii, dar cel pe care îl întâlnesc frecvent este fraza: parcă ne-ai mai spus povestea asta, dar nu chiar asta, adică seamănă cu ….. Atunci când copilul recunoaște temele, motivele, chiar și imaginile artistice în povești noi, pentru mine înseamnă că a auzit destule. Că poate compara, suprapune, combina poveștile și că este deci …. plin. Obosit chiar. Are nevoie de timp pentru a așeza pe rafturi sau pentru a digera lumea aglomerată a poveștilor. La fel de clar ca indiciu al umplerii punguței este și incapacitatea copilului de a se concentra pe o poveste nouă, foiala,  curiozitatea scăzută. Poți atunci să te oprești, să îi dai timp fără poveste sau , varianta pe care am ales-o și aș recomanda-o eu, îi poți oferi un spațiu de deșertare a prea plinei punguțe.

Teatrul cu păpuși sau jocul de rol, lutul, șezătoarea copiilor, măștile sunt doar câteva supape de golire creativă a punguței cu povești. Copilul crează, exprimă, aduce la viață. Iar făcând asta poveștile adunate în punguța gata să explodeze se așează cuminți pe rafturi, se adună și se împătură făcând loc altora noi.

Aproape de finalul anului școlar, eu simt că punguțele copiilor sunt prea pline. De lecții, de teme, de emoții, de …. povești chiar. Am ales săptămâna aceasta să nu mai înghesui în punguțe ci mai degrabă să le deschidem cu mare grijă și să descoeprim ce am adunat. Bogății. Cu adevărat bogății. Imagini, personaje, aventuri, cuvinte noi, abilități de negociere atunci când lucrăm în echipă, supărări atunci când personajul nu a ieșit așa cum îl aveam noi în … punguța interioară (deh, lutul nu se lasă ușor modelat), veselie, povești noi.

Trebuie să mărturisesc ușoara undă de egoism din partea mea. E un deliciu să vezi copiii în procesul de creație. În plus e și un termometru. Așa îmi dau seama și cum, cât, dacă poveștile spuse de mine au prins, dacă vocea mea nu a acoperit povestea(căci există și acest pericol), ci mesajul poveștii re- trasnmis acum de copiii vine clar fără interferența mea, dacă eroii aduși la viață de mine sunt vii și reali pentru copil, dacă…. am muncit cu folos.