Gruffalo, un monstru chiar drăguț

În ton cu postarea despre fascinația pentru personaje negative și în continuarea a ceva scris de mult, vă recomand o carte.

Am descoperit și îndrăgit poveștile Juliei Donaldson de ceva vreme. Prima a fost Stick man,  în limba engleză. la ea s-au mai adăugat vreo două, iar

cartile Julia Donaldson

cea de azi este Gruffalo, o poveste descriere, redată prin prisma unui șoricel cu imaginație bo…gată! Gruffalo, personajul imaginat de el, brusc și pe neașteptate apare viu și foarte flămând, cu poftă de șoricel pe tartină.

Dar șoricelul nostru nu e unul oarecare, ci e isteț, șmecher, curajos, așa că scapă chair și de Gruffalo. Monstrul pleacă în viteză, înspăimântat de lângă micul șoricel, convins de ferocitatea acestuia.

coperta Grufallo

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

grufallo e real

 

Dacă vrei o modalitate creativă, delicioasă de a dărâma un mostru(ceva de care se sperie cel mic), dacă vrei ca cel mic al tău să înțeleagă(subtil sau îl ajuți tu să își clarifice asta la final) că are el puterea/istețimea de a pune pe fugă orice monstru, atunci citește Gruffalo.

Grufallo fuge

Un exercițiu taaare bun este să îi dai apoi copilului ocazia să deseneze monstrul care îl bântuie în somn sau în întuneric etc. Am niște creații absolut superbe.

20140714_171604

20140714_171608 20140714_171613

20140714_171627 20140714_171637

Reclame

“Eu sunt dragonul cel rău “ sau Despre fascinația copiilor pentru personajele negative din povești

Iubesc poveștile. Trebuie să recunoștem însă, că o poveste este cu atât mai bună/captivantă/reală cu cât personajul negativ e mai bine conturat, mai realist, mai puternic. Altfel, atunci când totul e roz și bine lipsește atracția, ceea ce ne face să citim cu sufletul la gură povestea.

Dar…. și aici începe preocuparea noastră a adulților (mai ales a părinților) de la a cere un personaj negativ conturat și puternic până la a dori să fiu acel personaj e o cale lungă.

Nu și pentru copii. În special băieții (așa se concluzionează în scrierile de specialitate) sunt fascinați de personajele negative, de superputeri nu tocmai pozitive, de arme, de violență. Deși sunt și fete care se identifică cu Regina din Albă ca zăpada de exemplu.

Nu vreau să fac aici rezumatul teoriilor ce abundă în acest segment.

Ce voi face este o încercare de analiză a ceea ce am observat eu pe acest subiect la cluburile de povești.

AȘADAR:

Specialiștii în psihologia copiilor afirmă că această fascinație spre personajele negative este normală până înspre vârsta de 10 ani. Copiii se folosesc de aceste personaje, de joaca imaginară de-a răul, ca să își dezvolte organul pentru valorile morale de bine și rău și deasemenea pentru a-și gestiona fricile legate de răul cel mare.

Așa și este. Mai toți piticii de vâsta grădiniței sau clasei pregătitoare iubesc monștrii, dinozaurii, zombii etc. Și îi iubesc și îi aduc în discuție cu atât mai mult cu cât le este interzis asta.

DAR în cadrul exercițiului de punere în scenă cu păpuși create de ei, a unui scenariu ales de ei, ÎNTOTDEAUNA apare greutatea imensă de a fi personajul negativ. Iar dacă într-o sedundă de nebunie alegi asta(că doar fascinația de a fi dragonul care o prinde/sperie pe prințesa de colegă-ta există)momentul în care echipa de colegi actori te elimină este…. înduioșător de trist. Răul învie și reînvie până când echipa explodează cerând asistență externă(eu sau cadrul didactic) care să decidă că: “așa e în poveste, mereu cel rău moare. sau se face bun”. Bietul personaj negativ nu are nicio șansă decât să dispară sau să se convertească la valorile binelui.  Iar asta pe mine mă liniștește. Copiii știu direcția, finalul, victoria binelui. E acceptabil să îți placă pe parcurs să fi și rău. În joacă.

bad guy

 

 

 

 

creăm personaje și decidem scenariu

bad guy 2dar poate fi taaare greu uneori

bad guy negociem

 

 

 

 

negociem rolurile

 

bad guy dragonul ataca

 

bad guy dragonul sub masa

 

 

 

 

 

 

 

 

dragonul cel rău atacă…. dar ajunge sub masă, înfrânt

Apariția acestei fascinații peste această vârstă e deja problematică. Ce ne facem când în clasa a treia poveștile liber create abundă (a se înțelege că dau pe dinafară, muuuult dincolo de limita suportabilității) în personaje negative excelent de crud/patologic conturate? Chiar dacă nu mai apare identificarea cu personajul (copilul de peste 10 ani nu se mai joacă “de-a…”), personajul negativ împrumutat este de obicei cel principal. Iar plăcerea de a citi povestea în fața colegilor este adânc recompensată de gurile deschise (realmente) ale acestora. Și mai apoi de încercările lor de a depăși prin alegerea unui personaj mai rău, mai crud, mai bolnav, mai …. din lumea adulților. Aici e problema.

împrumutatul. La această vârstă când copilul este clar capabil să creeze, să contureze el un personaj, chiar malefic, limitarea la, incapacitatea de a te rupe de creațiile altora(de obicei jocuri pe computer) pe mine mă…. nemulțumește. Vrei să fii the bad guy? Bine, dar fi unul original. Și mai îngrijorător este concursul care se dă în prezentarea unui personaj cât mai negativ, adus din lumea filmelor/jocurilor adresate adulților. Dragonii, zombii, supereroii cu puteri malefice sunt …. pentru copiii mici. Cei mari vorbesc de Slandermen, de Blady Mari (am respectat ortografia lor, ca să vezi ce familiari sunt cu personajul) etc. Deși majoritatea habar nu au cine sunt aceste personaje, știu suficient despre răutatea și cruzimea lor ca să le folosească.  M-am întristat teribil când o domnișoară a creat o poveste excelentă, originală, veselă, până la un moment dat, când a considerat necesar să introducă, fără nicio legătură cu textul, unul din aceste personaje. Mai trist a fost feedback-ul copiilor. Le-a plăcut din poveste mai ales sau exact partea cu personajul negativ aiurea în tramvai plasat. Întrebată în particular de ce?  și dacă ei îi place cum sună povestea acum, fata a recunoscut lejer că trebuia să facă așa: ca să le placă colegilor!

Nu voi formula vreo concluzie, poate doar un anemic sfat. Sunt câteva observații, preocupări ale mele (și ale muuuultor cadre didactice și chiar mai multor părinți). iată totuși câteva idei ce ne pot ajuta. Sau mai degrabă întrebări:

  • ce jocuri are copilul acasă?
  • ce povești aude?
  • cine câștigă în poveștile pe care le aude cel mic?
  • știrile de la ora cinci sunt oare pentru urechi micuțe?
  • câtă violență este în jurul copilului?
  • îmi poate copilul povesti liber despre fascinația lui pentru zombi fără să mă isterizez? pentru că dacă ne jucăm împreună la etapa normală de vârstă copilul va ști să sfârșească povestea, chiar și cea adevărată, cu victoria binelui.

Nu uita că poveștile au un rol terapeutic. Vom povesti despre asta mai în detaliu. Pentru moment citește, citește și iar citește cu copilul tău povești în care personajele negative, excelent conturate sunt înfrânte sau devin bune.