E o vorbă pe care ne străduim din greu să o învăţăm împreună cu fetiţa cea mică. Ei bine, uite că voi lăsa la o parte această învăţătură, doar pentru că sunt bucuroasă.
Chiar dacă sună a laudă de sine, te rog să vezi în postarea asta bucuria celui ce a îndrăznit puţin mai mult.
http://www.literaturacopii.ro/stire-poezie/sardinele-poezie-de-florina-bulzan/1048
Nu am nimic de adăugat sau detaliat la ceea ce spune autorul meu preferat. Aşadar:
„Un atac mult mai serios asupra basmelor ca literatură pentru copii vine din partea celor care nu doresc ca vreodată copiii să fie speriaţi. Eu însumi am suferit prea mult de terori nocturne în copilărie ca să subestimez această obiecţie. … Pe de altă parte nici una din temerile mele nu provenea din basme.
. . .
Cei care spun că nu trebuie să îi speriem pe copii pot să se refere la două lucruri diferite. Pot să spună: 1) că nu trebuie să facem nimic de natură să îi provoace copilului acele temeri obsedante, invalidante, patologice în faţa cărora curajul obişnuit este neputincios: de fapt fobii. Mintea copilului trebuie protejată, pe cât posibil, de lucurile la care el nu suportă să se gândească. Sau pot să spună 2)că trebuie să încercăm să-l împiedicăm să realizeze că s-a născut într-o lume a morţii, a violenţei, a rănilor, a aventurii, a eroismului şi a laşităţii, a binelui şi a răului. Dacă se referă la primul lucru, sunt de acord cu ei, dar nu şi dacă se referă la cel de al doilea. Al doilea ar însemna, într-adevăr, să le creăm copiilor o falsă impresie şi să-i hrănim cu poveşti rupte de realitate în sensul rău al expresiei. … Întrucât e atât de probabil că se vor întâlni cu duşmani crânceni, lasă-i măcar să audă de cavaleri viteji şi de curajul eroic. Altminteri, nu le faci soarta mai luminoasă , ci mai întunecată. De asemenea , cei mai mulţi dintr enoi nu găsesc că violenţa şi vărsarea de sânge dintr-o poveste produc spaime care bântuie minţile copiilor. Din acest punct de vedere, eu rămân, fără nicio remuşcare, de partea speciei umane şi împotriva reformatorilor moderni. N-au decât să existe regi răi şi decapitări, bătălii şi temniţe, uriaşi şi balauri, iar cei răi să fie omorâţi temeinic la sfârşitul cărţii….
Iar eu cred că se poate întâmpla ca, deşi îţi obligi copilul să se limiteze la poveşti ireproşabile despre copilărie în care nu se întâmplă nimic alarmant, să nu izbuteşti să îi alungi temerile, dar să reuşeşti să alungi tot ceea ce le poate înnobila sau le poate face suportabile. Pentru că în basme alături de figurile înspăimântătoare, găsim şi figuri liniştitoare şi protectoare, luminoase, din vremuri imemoriale; iar figurile înspăimântătoarenu sunt doar înspăimântătoare, ci sublime. Ar fi frumos dacă niciun băieţel care aude sau crede că aude din pat un zgomot nu ar fi niciodată câtuşi d epuţin speriat. Însă dacă e să fie speriat, cred că e mai bine să se gândească la uriaşi şi la balauri decât la nişte simpli hoţi. Şi cred că Sfântul Gheorghe sau orice alt cavaler în armură strălucitoare îl linişteşte mai mult decât gândul la poliţie. …”
C.S.Lewis, Despre lumea aceasta şi despre alte lumi, Humanitas 2011
Sunt foarte mândră de aceste două cărţulii! Dar mai ales de întâlnirea cu autorii lor.
Am revenit să fac dreptate. Începutul acestui gen de exerciţiu, poveste comună e mai…. îndepărtat şi e la grădi. Cum tocmai citeam programa de limba şi literatura română pentru clasa pregătitoare, mă gândesc că unele coincidenţe 🙂 nu sunt deloc întâmplătoare.
Am „inaugurat” sau mai degrabă încercat acest exerciţiu de povestire ” la comun”, oficial, cu Povestea frunzei, tot la copii de clasa a doua(pură coincidenţă).
Un exerciţiu de creativitate, povestea de grup porneşte de la un mini-scenariu, un început de poveste, o frântură în care nu fac decât să creionez un personaj principal(frunza sau fulgul), o dorinţă, nevoie, frică a acestuia şi să emit o pretenţie/o cerinţă care ulterior să fie îndeplinită de copii. În povestea fulgului dorinţa/nevoia era tânjirea acestuia după culori, după vară fără să se topească, complicată de, evident, topirea să la căldură. Cel ce emite pretenţia nu sunt eu, ci bradul pe care aterizase el lin(v. Povestea unui fulg). Acesta roagă copiii (specific pe cei prezenţi) să ajute fulgul desenându-i sau povestindu-i în scris despre aventurile lor din vacanţa de iarnă sau despre locuri, jucării, lucruri colorate, dragi lor.
Totodată şi poveste de suflet : copiii tânjesc să spună ce au făcut, unde au fost, ce cadouri au primit şi câte mai câte, în perioada în care nu ne-am văzut, mai ales că a fost o perioadă specială. Prin acest exerciţiu de poveste îşi dau frâu poveştilor personale. De ne-publicat(ţine totuşi de intimitate), dar absolut delicioase, sunt poveştile spuse în timpul procesului, atunci când decid ce desenează, de ce desenează aia şi nu cealaltă, ce culori aleg, ce vor să i se întâmple fulgului etc. Finalul finisat e oarecum diferit, dar răzbat în el frânturi legate de preocupările, emoţiile, chiar cuvintele/conceptele noi învăţate(„steluţe decorative” sau diferenţa brad natural/brad artificial) pe durata vacanţei.
Punguţa cu poveşti 