69 de motive stupide ca să te apuci de citit Mulțumesc, Patricia!
O culegere interesantă, puțin neobișnuită de îndemnuri (mai mult sau mai puțin directe) spre a citi. Unele, evident dacă ajung unde trebuie, vor provoca niște turbulențe. M-ar bucura să fie efectul fluturelui, iar uraganul final să determine o metamorfoză a orelor de limba și literatura română. Măcar.
69 sunt multe. Așa că hai să le facem 70. Mda, cam fără modestie, mă hotărâi să alipesc (aici pe blog) și motivul meu/poveste pentru a te invita la lectură.
De când mă știu, nu discut aici conștiența, momentul apariției ei etc., ci așa, de dragul vorbelor, deci, de când mă știu mi-au plăcut cărțile. Poveștile, mirosul paginilor, coperțile, lumea dincolo de realitatea care de cele mai multe ori nu mi-era dragă. Dacă aș numi persoanele ce mi-au determinat această condiție medicală de drag de carte, prima ar fi mama. Avea o bibliotecă adunată cu greu, dar cu mare drag. Dintre cărțile frumos și cuminți înșirate pe raft, mereu și mereu se ivea un dor, un regret, o frustrare că viața nu i-a permis să fie intelectuală, să petreacă mai mult timp în lumea cărților. Am citit la nimereală, mult dincolo de ce ni se cerea/recomanda la școală. De multe ori lecturi complet nepotrivite pentru anii mei. Dar binevenite, acum când mă uit în spate. La început alegeam cărțile colorate, apoi cărțile cu dialog, apoi…. pe măsura capacității și preferințelor. Am citit Iliada și Odisea la o vârstă la care cu siguranță nu am înțeles nici 10 la sută din carte. Recitite când trebuia, în anii de liceu, am fost surprinsă să descopăr cu mirare că ceva ce nu aveam cum pricepe la nivel conștient cumva, cumva ajunsese și la mine, copilul mic.
Proful de română …. personaj foarte prezent în cartea mai sus amintită a avut și la mine un rol. De fapt diverse roluri. Proful din gimnaziu, om inteligent, cult, față de care am un respect enrom și acum, mi-a trasat o linie de mediocritate, a notei 8 pe tot parcursul celor patru ani. Dacă la latină (tot cu el făceam) am ajuns olimpică, la literatura română din 8 nu am ieșit. Nu puteam memora comentariile sforăitoare. Nu îmi plăceau autorii care îi plăceau lui. Am rămas cu o reacție stomacală la Sadoveanu, de exemplu. Mi-a dat însă uneltele de a digera orice carte citeam. Chiar dacă nu îmi valida decât cu 8 orice idee, orice părere, am început să am curajul de a avea o părere a mea. În liceu abia am descoperit că pot lua 10 când nu sunt de acord cu comentariul oficial asupra lui Eminescu sau Creangă. Iar grație profului de literatură universală ( un an de poveste, singura amintire colorată și faină din liceu), am descoperit că poți citi cu drag, că și adulții iubesc cărțile, că a chiuli pentru o lectură e oarecum ok, că lucrarea de control de multe ori era numai o frază din partea mea. Atât era suficient că să vadă că am citit, că am filtrat prin mine lectura, că am o concluzie personală. Și după acea începea discuția despre operă. Discuție care dura de multe ori toată ora spre plicitsul sau bucuria celorlalți colegi ce aveau astfel liber să viseze cu ochii deschiși sau să facă temele pentru ora ce urma.
Cam așa a început pasiunea mea pentru carte. Iar acum, adult, am ajuns (cine seamănă se adună) între oameni ca mine. Soțul meu, fiica mea cea mare (încet, încet și cea mică), prieteni, colege care iubesc cărțile. Cadre didactice care cred în puterea cărții, în lectura dincolo de programă, fac, pe timpul și efortul lor, loc poveștilor, exercițiilor de creativitate în scris, storytelling-ului în viața copiilor cu care lucrează.
E un deliciu să primesc o carte, așa fără motiv de la cineva, ca mai apoi să discutăm dacă și ce mi-a plăcut. Să pot oferi o carte care m-a marcat și să aud mai apoi că, noaptea târziu după o zi de muncă sau de îngrijit un bebe, cea căreia i-am dat cartea a citit-o pe nerăsuflate.
Da, acum mă declar vinovată de răspândirea microbului lecturii.
Asta sunt eu. Dar tu nu trebuie să fii așa.
Ai însă 69 (sau 70 dacă consideri scriitura mea motivantă) de motive să te apuci de citit.
Punguţa cu poveşti 