Zi de poveste la librărie, la BeBelibrărie

Nu ai cărţi pentru ZIUA CITITULUI CU VOCE TARE?

Uite nişte prieteni care ţi le oferă cu REDUCERE:

bebelibrarie reading aloud

Reclame

Zi de poveste

Lume, lume !!!!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu iubesc poveştile şi copiii!

Dacă şi tu eşti ca mine, atunci e bine să ştii:

litworldwrad13badge

ZIUA CITITULUI CU VOCE TARE!

Vrei să fi parte la asta? O zi în care să găseşti măcar un moment şi  cel puţin un ascultător(copil sau nu) căruia să îi citeşti cu voce tare! De dragul poveştii, de dragul cuvintelor, de dragul celor care nu au acces la cărţi etc.

Eu voi face asta. Împreună cu minunaţii copii de la Clubul de poveşti , dar şi cu fetiţele mele. Şi cu siguranţa în 24 ore voi găsi şi alte urechi gata de poveste.

O zi de poveste îţi propun!!!

„The big bad wolf” sau cum învăţăm despre personaje negative

Cine  e rău? De ce e rău?  Ce facem cu cel rău?

Deoarece în lumea poveştilor există mereu un personaj negativ(povestim altădată despre roul acestuia, despre necesitatea unui asemenea personaj/rol, despre câtă violenţă există în poveşti, despre cât de mult ne supără sau nu asta), ca să înţelegem structura unei poveşti e nevoie să discutăm şi despre el.  Un eseu pe tema personajului negativ ar fi fost cel puţin plictisitor pentru copiii de grupa mare, aşa că am petrecut un întreg Club de poveşti împreună cu unul dintre personajele rele(negative) ale lumii poveştilor. Domnul Lup (oricine merită respect şi politeţe, nu?)

big-bad-wolf

(Nu arată el foarte bad aici, dar copiii nu s-au lăsat înşelaţi).

Am explorat deci poveştile pe care le ştim  cu  sau despre Domnul Lup Citește în continuare „„The big bad wolf” sau cum învăţăm despre personaje negative”

Cutia cu zâmbete

cutia

           Debbie era o fetiţă veselă. Debbie zâmbea mereu. Avea un zâmbet minunat. Debbie zâmbea întotdeauna. Când a zgâriat-o pisica, deşi a durut-o, Debbie a zâmbit. Nu se putea supăra pe Pisi.  Când şi-a rupt piciorul şi a trebuit pus în ghips i-a fost puţin mai greu să zâmbească. Durea tare şi nu putea merge la joacă. Dar mai apoi şi-a dat seama că era o răsfăţată: toţi prietenii de la grădi au venit să se joace cu ea acasă. I-au colorat gipsul, au cântat, au povestit. Iar Debbie a reuşit foarte repede să zâmbească din nou.

Într-o zi, nimeni nu ştie cum, căci Debbie se spăla mereu pe mâini, mânca broccoli şi fructe, făcea sport, cumva, un microb rău şi foarte puternic a intrat în corpul ei. Oricât s-au străduit soldaţii albi să lupte cu el, microbul se dovedi mai puternic. La început Debbie nici nu a ştiut că are un musafir nedorit. Dar după o vreme ea a început să tuşească şi să strănute. Domnul Doctor i-a dat un sirop nu foarte bun la gust, ca să o ajute. Dar microbul foarte şmecher a înghiţit el tot siropul  plin de vitamine, aşa că soldaţii albi ai lui Debbie au rămas slăbiţi. Iar Debbie s-a îmbolnăvit mai tare: acum o durea gâtul, capul şi se simţea mereu obosită. Doctorul a încercat cu alte pastiluţe şi siropuri. Microbul stătea la pândă şi înghiţea rapid toate ajutoarele trimise de doctor. Armata albă a lui Debbie abia dacă mai lupta.

Debbie a trebuit să meargă la spital. Acolo au văzut cât de mult rău făcuse deja microbul în corpul ei. Era peste tot. Circula pe toate străzile cele roşii. Era aproape cât Debbie de mare, pe dinăuntrul ei. Debbie stătea acum doar în pat. Avea nevoie de odihnă, de multe pastile, de injecţii şi albinuţe. Se simţea tot mai rău, dar încă încerca să zâmbească. Ştia că zâmbetul are o putere magică şi că microbul cel rău nu va câştiga bătălia, dacă ea zâmbeşte. Au trecut multe zile şi Debbie abia mai reuşea să zâmbească: nu avea voie la grădiniţă, nici în parc, nu putea dansa. O durea capul şi burtica. Îi căzuse şi părul ei cel frumos. Puţin câte puţin, în fiecare zi zâmbetul lui Debbie se făcea tot mai mic, mai trist, mai şters.

Soldaţii albi se speriară. „Dacă Debbie nu mai zâmbeşte suntem pierduţi!! Ce ne facem? Nu putem fără zâmbetul ei!”

Tocmai atunci prietenii lui Debbie de la grădi se sfătuiau ce să facă pentru ea. Le era dor de Debbie cea veselă care alerga, sărea şi dansa toată ziua. Le era foarte dor de zâmbetul ei frumos.

Ştiau de la mama ei că Debbie nu mai putea zâmbi aşa că au pregătit un cadou  special. Nu aveau voie la spital să o vadă, nu o puteau aduce la grădi, nu puteau ei lupta cu microbul cel rău, dar puteau face ceva. Au adunat într-o cutie specială câte un zâmbet de la fiecare copil. Cele mai frumoase zâmbete. Le-au împachetat şi le-au trimis lui Debbie.

„ Dacă tu  nu mai poţi zâmbi, foloseşte zâmbetele noastre!” au scris ei pe cutie şi s-au semnat.

           Cutia cu zâmbete a ajuns la Debbie. Era o zi grea: capul o durea foarte tare, microbul făcuse mult rău în corp şi medicamentele erau atât de amare!! Aşa că Debbie luă un zâmbet din cutia cu zâmbete. Imediat faţa ei se lumină şi zâmbetul cel nou i se potrivi de minune. Când veni timpul pentru injecţia cea dureroasă, Debbie mai luă un zâmbet din cutie.

Şi uite aşa cutia cu zâmbete o ajută multe zile pe Debbie să nu mai fie tristă. După ce cutia se goli, prietenii ei au mai trimis una. Şi încă una. A fost nevoie de câteva cutii pline de zâmbete speciale până ce microbul cel rău a fost învins. Dar Debbie a reuşit tot timpul să zâmbească! Cu ajutorul prietenilor ei.

Acum Debbie e sănătoasă. Dansează, aleargă şi zâmbeşte din nou. Cutia cu zâmbete e într-un loc special la spital. Uneori prietenii lui Debbie pun zâmbete în ea. A pus şi Debbie câteva zâmbete foarte frumoase. Şi alţi copii. Cutia e acum pentru toţi copiii din spital care au nevoie de câte un zâmbet ca să lupte cu microbii, cu boala.

Sfârşit

Be my . . . broscuţă

Bună, asta sunt eu, o broscuţă de copac  . . .

iata-maÎntr-o zi, cum stăteam eu foarte liniştită, văzâdu-mi de odihnă,  un sunet, o melodie minunată mi-a atins urechea . . .

ce se audeNu puteam rezista! Era un sunet vrăjit! Şi  am pornit în căutarea sunetului sau a acelui ceva ce îl făcea . . .

la drum

Din cauza vitezei am aterizat pe . . . o altă broască! Scuze!!!

scuzeDar nu m-am dat bătută Citește în continuare „Be my . . . broscuţă”

Storytelling – povestitor Lois

Sunt extrem de încântată să împart cu voi clipul de mai jos.

Ideea: un ursuleţ ce nu e mulţumit cu culoarea lui. Te plictiseşti să fii mereu la fel, nu? Aşa că plimbându-se prin pădure, magazin etc  preia culorile altor animale/obiecte.

La final, revine la culoarea sa pentru că, EVIDENT, să fii tu însuţi e cel mai bine. Între timp ne amintim culorile şi ne distrăm cu cărticica proprie.

Iată că Lois (FELICITĂRI!!) nu a pierdut timpul, ci a povestit şi părinţilor povestea. Admir curajul ei de a povesti, faptul că îşi aminteşte secvenţele poveştii, etc. E minunată!!! Mai ales pentru mine !!!

http://www.youtube.com/watch?v=f1vW5pOoqU0&feature=youtu.be

Vă las să vă încântaţi şi revin cu procesul de creere a cărticelei.

Be my . . . prieten!

A doua cărticică ne face cunoştinţă cu un şoricel singur, aflat în căutarea unui prieten. Orice fiinţă întâlnită primeşte întrebarea care e şi titlul cărţii: „Vrei să fii prietenul meu?” 

bemyfriend coperta

Ciudat: ceea ce vede şoricelul la început din fiecare animal întâlnit este coada acestuia. E un exerciţiu excelent pentru copilul cititor de a recunoaşte animalul după coadă.

Calul, păunul, leul nu vor să fie prieteni cu şoricelul, din diverse motive.

calul

Vulpea ar dori, dar dintr-un motiv foarte egoist şi nu tocmai bun pentru şoricel:

vulpea

Dar finalul poveşti este unul frumos, fericit şi prietenos. Şoricelul îşi găseşte un prieten ca el.

soriceii prieteni

Uite o povestioară despre prietenie: de ce vrem prieteni, unde îi căutăm, ce prieteni ni se potrivesc. Imagini şi text minunate, aşa ca în fiecare carte a lui Eric Carle.