Predarea ca poveste

Am folosit titlul cărții lui Kieran Egan pentru că e exact ceea ce vreau să spun prin acest articol.

Folosirea structurii, conflictului (bine-rău), a temelor și a altor elemente specifice unei povești în predarea oricărui subiect, hai să îl numim, academic este recomandată și argumentată de autorul mai sus menționat. Subscriu! Orice poate fi transmis copiilor mai plăcut, mai eficient chiar folosindu-ne de povești.

Nu consider util să spicuiesc din cartea lui Egan K. E o lectură interesantă, provocatoare. Așadar o recomand.

Ce voi face însă, este să vă arăt un exemplu concret în spijinul teoriei.  Am plăcerea să vă prezint o altă carte(despre prima carte vă voi povesti altădată) a Florinei Jinga.  De fapt e o poveste-manual, dacă îmi permite Florina să o numesc așa. A descoperi Timișoara medievală, otomană, austro-ungară și modernă prin cartea Florinei este o experiență de-a dreptul înviorătoare.

Imagini delicioase (cu atât mai mult cu cât artiștii din spatele lor nu îmi sunt necunoscuți :)), text cursiv, poveste scenariu antrenantă prin care sunt introduse informațiile istorice, design atractiv…. iată câteva argumente pentru a savura această cărticică.

Iar mai jos, câteva imagini care să susțină recomandarea mea:

Cărticica are chiar și o secțiune de jocuri.

Făuritorii de povești – premierea

Continuăm cu celebrarea. Finalul anului școlar se apropie încărcat de emoții frumoase. Concursul Făuritorii de povești s-a încheiat. Azi au fost premiați o parte din micii autori. Volumul colectiv de povești a apărut!! Am avut zâmbete, discursuri (daaa, ca orice autori copiii claselor a treia și a patra au știut să se prezinte creativ), diplome, autografe și mini-interviuri(colegii lor au fost reporteri și au notat impresii, trăiri și date ale procesului de creație premiat azi). FELICITĂRI!!! Sunt mândră. bucuroasă, … obosită, dar încântată să împart cu voi aceste comori – poveștile lor!

Punguta cu …. poveștile copiilor

Punguța tocmai s-a îmbogățit cu o cărticică, de fapt cu niște povești superbe, scrise de câțiva copii deosebiți. M-am bucurat să le citesc, să am autografele autorilor și să fiu o mică, mică părticică din tot acest proces creativ. I-am cunoscut pe unii dintre ei ca niște veritabili Mâncători de povești! Incredibili! Da, ăsta e cuvântul, sunt niște copii incredibili!!

FELICITĂRI COPII! FELICITĂRI DOAMNEI ÎNVĂȚĂTOARE ! FELICITĂRI PĂRINȚILOR!

Cum ne vorbesc și cum vorbim prin povești

Copila de zăpadă

 – sau cum ne vorbesc poveștile și cum ne exprimăm prin povești –

 Poveștile ….. creștem cu ele. Suntem înconjurați de ele. Ne definim prin ele, păstrăm amintiri, explicăm lumea și pe noi înșine. ORICE poveste are în ea o putere vindecătoare. Prin temele folosite (lupta bine /rău, dragostea maternă etc.), prin soluțiile oferite, prin emoțiile transmise. Povești de oriunde din lume ne vorbesc nouă, acum, aici.

Cum folosesc copiii poveștile? La fel ca noi, adulții. Ba poate mai bine, mai complet, mai creativ. Iată un exercițiu de creativitate în care temele unei povești, emoțiile transmise prin ea au fost unelte folosite mai apoi de copii pentru a-și interpreta, defini,  și poate re-defeni propria poveste.

Am povestit unui grup de copii basmul rusesc Snegurochka(copila de zăpadă). Nu am accentuat tristețea cuplului fără copil, nici finalul trist al fetei de zăpadă, ci am încercat să redau linia poveștii cât mai fidel.

Am rugat mai apoi copiii să creeze o poveste pornind de la ideea unui om de zăpadă ce prinde viață. Am insistrat asupra unor creații originale și am precizat că voi urmări trei lucruri: numele dat personajului din zăpadă(cine), explicația venirii acestuia la viață(cum), finalul care să rezolve toate dilemele și situațiile poveștii(de ce-ul poveștii).

Poveștile copiilor au preluat temele, emoțiile, chiar și unele date din basmul rusesc și le-au utilizat creativ, terapeutic aș zice. Îndeosebi câteva dintre aceste povești m-au uimit profund.

În primul rând pentru că venind de la copii de 9 ani poveștile au demonstrat un realism neașteptat cu teme de genul: durerea de a fi singur (nu aveau copil sau era orfan), de a fi diferit și respins (nimeni nu se uita la ea), puterea dragostei materne (nu mă topesc din cauza dragostei tale), pierderea/dispariția/moartea (din femeia de gheață a rămas numai o baltă).

Un alt aspect ce a transpărut prin poveștile lor a fost tocmai definirea subtilă a situațiilor lor de viață, a dorințelor, temerilor, durerilor personale.

Iată una dintre aceste povești:

Într-un oraș de gheață a început povestea. A fost odată o femeie făcută numai din gheață, pe care o chema Gheața. Ea era foarte supărată că niciun bărbat nu se uita la ea. Într-o zi la poarta castelului ei a bătut un bărbat făcut tot din gheață. Se numea Gheaț.

…

Ei s-au împrietenit, iar Gheața era foarte fericită.

Au ieșit la zăpadă. Dar iată că o rază puternică l-a trăznit pe Gheaț și el s-a topit. Săraca Gheața era foarte tristă căci în sfârșit își găsise sufletul pereche. A început să plângă, iar lacrimile ei au topit-o. Și au format o baltă.

Iar de atunci se spune că nu mai există niciun om de gheață.

Teama de respingere sau poate chiar experiența reală de a fi respins/ă și totodată nevoia de a fi iubit/ă până la capăt transpar din această poveste. Povestea a definit o situație de viață și a propus o rezolvare posibilă (împreună până la final). Totodată a fost  modalitatea copilului de a aborda ideea morții, a finalității.

Altă poveste, altă temă – dragostea maternă:

Doi oameni voiau un copil. Noaptea, femeia s-a umflat la burtă. Dimineața burta o durea foarte tare așa că s-au dus la spital, unde a născut un copil. Dar…. era ceva neobișnuit la el: era alb. Ba chiar Uau! avea un morcov în loc de nas. Nu s-a mai văzut așa ceva! Mama i-a dat numele Țurțurescu!

Moș Crăciun de la Polul Nord observă că femeia născu un om de zăpadă și îi trimise rapid o poțiune. O aruncă și îl nimeri la fix. După mulți ani Țurțurescu crescu mare. Era un flăcău. Cunoscu o fată care se numea Snegurochka. Voia să fie cu ea, dar nu avea cum, căci ea era om. Deși fusese la o întâlnire cu ea și stătuse lângă foc fără să se topească, nu puteau fi împreună.

Dar mama lui îl credea om normal.

Așa că Țurțurescu îi spuse acum mamei lui secretul:

• mamă, de când m-am născut nu eram copil adevărat. Ci om de zăpadă. Moș Crăciun mi-a trimis o poțiune de la el prin care să trăiesc.
• .. cum se poate să nasc eu om de zăpadă!???
• Nu știu …. Mamă, eu trebuie să plec înapoi la Pol. Trebuie să plec!
• …..
• ….
• Țurțurescu, nu uita: oricât de bătrână aș fi tot de iubesc.
• Și eu mamă. . . .  Trebuie să plec. Pa, mamă!!
• Pa! te iubesc!!!

Oare câți copii/adolescenți se luptă cu teama de a fi diferit, de a nu putea avea prieteni? Autorul acestei povești își găsește refugiul în dragostea mamei: ea îl iubește oricum, mereu și nici măcar nu vede că el e altfel.

Tema dragostei materne care învinge tot, care protejează, care e un scut și chiar o magie extrem de puternică (v. Harry Potter) a străbătut atât de simplu și de clar povestea următoare:

Iubire adevărată

În țara zpădania locuia o femeie pe care o chema Scânteie Fulgușor. Era tare tristă că nu avea vreun prunc. Într-o zi ea construi un omuleț de zăpadă cu neaua din curte, cu un morcov din grădină, niște jar din șemineu și câteva straie mai ponosite. După ce l-a aranjat și cochetat (iată un cuvânt nou în limba română!) i-a pus un lănțișor pe care scira Țurțurică junior. A doua zi a observat că omul de zăpădă nu mai e lângă copac, acolo unde îl așezase ea. L-a căutat și a văzut că a prins viață.

• dar cum?
• din puternica ta iubire!

Și cei doi au trăit fericiți. Iar Țurțurică junior nu s-a topit niciodată pentru că a fost protejat de iubirea Scânteiei.

Și am încălecat pe o șa și vi-am spus povestea mea!

Deseori copilul are nevoie de această re-afirmare a puterii dragostei mamei odată cu apariția unui nou copil în familie. Sau în alte situații de viață percepute ca stresante.

O poveste cu final neașteptat, care a determinat chiar și reacții din partea colegilor ascultători a propus o rezolvare incredibilă nevoii de aparteneță, adică de a fi iubit. Personajul uman din poveste renunță la umanitatea sa și pleacă în țara oamenilor de zăpadă. O rfan fiind singura lui famili este omul de zăpadă ce prinde viață la lumina lunii. Cum să renunți la a fi om? Pentru ce? s-au scandalizat ascultătorii. Răspunsul  clar, simplu, puternic al autorului: Ca să ai o familie, să nu fi singur. To belong ar zice englezul. Nu este asta o nevoie de bază, adâncă a ființei umane?

O poveste mai simplă a adus pe neașteptate în prim plan o situație oarecum neliniștitoare:

Un băiat de zăpadă ce prinde viață din dragostea d oi părinți umani, nu vrea la școală pentru că știe că școala îl va topi. Ba mai mult, ca să scape de decizia păriinților săi, pleacă și își caută o altă familie. Întrebarea venită din public a fost extem de țintită: dacă și noua familie îl trimite la școală, va pleca și de acolo? Surpriza a fost răspunsul afirmativ al autorului. Teama de școală? Neadaptare sau ne integrare în grupul de copii?

Surpinzător a fost, nu în ultimul rând, twistul, perspectiva diferită pe care au ales-o unii copii doar ca să exprime ceea ce trebuia exprimat. Cea mai diferită, atât de diferită că a provocat critici din partea publicului ascultător, a fost cea a femeii de gheață. Povestea nu merge pe linia sugerată, ci plasează acțiunea deja în lumea oamenilor de zăpadă/gheață. Personajele umane lipsesc cu desăvârșire.Copiii au observat imediat diferența și au sancționat-o. Dar autoarea a cerut permisiunea pentru această perspectivă, insistând că povestea ei este așa. Numele celor două personaje însă au fost extrem de sugestiv alese tocmai prin microscopica diferență. La citire era chiar imposibil de identificat care dintre personaje vorbește.

Diferită este și povestea nașterii unui copil de zăpadă. Basmul, dar și majoritatea poveștilor aduc omul de zăpadă în ființă prin mâinile personajelor umane. Linia de demarcație este astfel foarte clară: omul e creatorul personajul de zăpadă. O singură poveste șterge oarecum această linie de diferențiere, de identitate. Mama care dă naștere unui copil de zăpadă, ciudat, dar pare să nu își dea seama de aceasta. Abia când acesta e flăcău și trebuie să plece ea realizează diferența, pe care însă o șterge din nou cu dragostea ei.

Poveste nouă – temă nouă: o fetiță de zăpadă ce prinde viață este păcălită de un alt om de zăpadă rău (primul personaj negativ din toate poveștile. Absența personajului negativ din basm a influențat cred aceeași trăsătură și în poveștile copiilor) să se apropie de căldură și deci se topește. Oprită aici povestea ar fi fost tristă. Nici nu ar fi respectat trăsătura basmelor în care de obicei binele învinge răul. Dar rezolvarea acestei dileme, să o numim așa, a fost neașteptată: de atunci încolo toți au știut de răutatea acestui om de zăpadă și el nu a mai putut păcăli pe nimeni. De ce era nevoie de un sacrificiu pentru ca răul să fie demascat și să își piardă puterea? E trista realitate de care ne lovim deseori. Mi-aș dori să știu cum anume a descoperit fetitța de școală primară această regulă de funcționare a umanului. Trist.

 

Nu mi-am propus în acest articol nimic mai mult decât un exercițiu de analiză a poveștii ca mijloc de exprimare, de definire. De ce/cum de o poveste străină, un basm  nu foarte cuoscut și care tratează(am auzit remarci de acest gen) teme specifice adulților, poate vorbi unor copii?  Am primit o ocazie unică, zic eu, ca preț de câteva clipe să pot privi printr-o mică fereastră deschisă de povești în lumea acestor copii. Am văzut lumea așa cum o văd ei.

Povestea ne definește, ne vindecă, ne povestește nouă despre lume și lumii despre noi. Ne povestește pe noi lumii.

 

 

 

 

 

Notă:

Vezi aici textul basmului în limba engleză sau  romanul creat pe baza basmului

http://en.wikipedia.org/wiki/Snegurochka

http://en.wikipedia.org/wiki/Snegurochka

http://lauracaltea.ro/biblioteca/carti/copila-de-zapada

 

 

 

 

 

 

 

Aventurile lui Cepelică

Am descoperit împreună cu copiii aventurile unui fir de ceapă verde, în cartea amuzantă și antrenantă, Aventurile lui Cepelică. Lumea legumelor și fructelor a devenit pentru o vreme scena întâmplărilor pe care le urmărim la clubul de povești.

Prințul Lămâie cel nesuferit, Cepeloi nedreptățitul, bătrânul Dovlăcel, Cireșele amare și câte alte personaje abia așteaptă să le dăm viață. Cum?

Păi, …. cred că vom desena, vom face teatru, DAR pentru început am combinat creativitatea cu senzorialul și, gustând, (clar și mirosind) am dat viață câte unui fir de ceapă.

Personaje originale cu povești abia înfiripându-se au umplut sala(pfiu, dar mai ales mirosul!!! 🙂 ). Iată-le:

sirene, un mexican-zână, un dragon, un Frezos, un creieros, o regină blestemată să aibă un ditamai nasul, un parazit, un cepecopac colorat și prințese, (una chair cu rochie din pâine ca să dea mâncare săracilor!!):

Cearta culorilor

Un autor cunoscut și drag mie, Oliver Jeffers, o carte haiaosă și tocmai bună pentru a stârni imaginația copiilor.

Creioanele colorate (culorile adică) îi scriu proprietarului lor, un băiețel ce iubea să  deseneze împărtășindu-i frustrările lor: ba că sunt prea mult folosite(roșu, albastru), ba deloc (alb), ba că nu le place la ce anume sunt folosite (de ce doar rochițele de prințese să fie roz???!!! și nu dragonii?),  etc. Toate sunt pe picior de revoltă, așa că băiețelul este nevoit să caute soluțiii, dacă mai vrea să deseneze.

Desenul său de la finalul cărții a primit un Foarte bine de la teacher(educatoare sau învățătoare), iar de la mine un zâmbet foarte larg: culorile sunt extrem de creativ folosite: apa e verde, mașina de pompieri e albastră, dragonul e roz, balena portocalie etc.

culoare aalbă, frustrată că nu este vizibilă, prea rar folosită etc

creionul albastru epuizat, la capătul … culorii 🙂

Așa-i că e cel mai reușit desen?

Iar copiii au fost provocați de idee și au creat și ei altfel de lumi :