Poveste tristă

Cum poţi spune o poveste când nu ai cuvinte? Cum poţi citi mai departe când povestea e atât de tristă?

sakura

Acum nu pot decât să privesc fotografia aceasta şi să mă rog fără cuvinte, fără gânduri. Doar cu lacrimi şi suflet! Doare! Doare şi mai tare pentru că ştii cum doare!

Lângă tine, lângă voi! http://dpnori.blogspot.ro/

Reclame

The wishing chair – Enid Blyton

Am văzut o ecranizare a vieţii acestei scriitoare. M-a impresionat … într-un fel ciudat. Aşa că am căutat informaţii despre ea, despre cărţile ei, chiar şi de la o prietenă british. Toate ca toate mi-am comandat cartea de mai jos.

coperta

Şi am citit. Şi am citit. Iar mai apoi m-am gândit să „testez” poveştile pe copii. Unde? Evident la Clubul de poveşti. Am ales povestea The Wishing Chair. Mai exact două capitole, căci aventura e muuult mai lungă. Copii de 4-6 ani.

the wishing chair

Am „citit” povestea, mai exact am tradus-o urmărind îndeaproape firul ei. Magie. Copiii sorbeau cuvintele.  Imaginile, deşi alb negru, mici şi nu extrem de explicite au stârnit şi mai mult imaginaţia micilor mei ascultători.

scaunul zboara

castelul Uriasului

Un scaun căruia îi cresc aripi(dar nu neaparat când vrei), care decide singur unde zboară, descoperit print-o întâmplare extrem de ciudată e cheia perfectă pentru o aventură. Dacă mai adaugi pitici, magazine ciudate, cutii cu lucruri nebănuite, uriaşi şi castele, categoric ai o poveste interesantă.

Dar nu ne-am oprit aici. Ne-am aşezat la măsuţe şi  . . .

la treaba

Am început să desenăm noi locurile unde ar putea ajunge… hmmmm…unde am dori fiecare să ne ducă scaunul magic.

Un castel(dar nu cu uriaşi ci cu prinţese):

catelul

sau, de ce nu, un vulcan:

vulcanul

Totul ţine de imaginaţie.

E o carte captivantă. Bariera de limbă . . . din nou…. Nu există tradus nimic de Enid, din câte ştiu eu(aş prefera să mă înşel). Dar merită să te oboseşti puţin. E o plăcere.