DAAA! Am început. Oamenii harnici nu așteaptă prea mult să prindă o poveste delicioasă într-un borcănel minunat.
Nu cred că se putea începe mai bine Concursul nostru decât cu povestea care l-a inspirat, Marele Uriaș Prietenos a lui Roald Dahl.
Lorand, m-ai impresionat cât de migălos ai lucrat și mai ales cu câtă bucurie ai prins vise și poveste în borcanul lucitor și colorat!!
Felicitări!!
Primele zile de școală au trecut. Vorba vine, căci emoțiile, acomodarea, ritmul încă mai au mult până la ceea ce numim bine. Eh, dar așa încet, ajutați de niște prieteni vom reuși. Sammy, rechinașul care are o mică problemă de gestionare a emoțiilor, Chester care descoperă un secret vechi de o sută de ani, dar care e foarte adevărat și azi, și Elmer, elefantul diferit, împreună cu prietenii lui i-au ajutat pe copii să vorbească despre emoții, să se prezinte, să se cunoască între ei, să înceapă să lucreze împreună, să râdă, să se joace, să coloreze astfel aceste zile.
Câteva imagini (am fost prea prinși în poveste și joacă) sper să vă convingă.
La recomandarea prietenei mele, am luat și citit, pe nerăsuflate, cartea pe care ți-o recomand acum.
Ce sunt emoțiile? Tu privești Persoana atunci când vorbești cu cineva? Ai prieteni? Ce înseamnă prietenia? Ce e împăcarea?
” Nu știu ce înseamnă asta…. Nu m-am prins…. „.
Lumea lui Caitlin e undeva între aceste întrebări și nesiguranțe. E o lume alfel decât a mea, decât a ta, poate. Dar asta nu o face o lume mai fără importanță sau mai fără sens. Îngustimea și eroarea noastră în a evalua cum vede altul lumea, cât de fără culori e lumea lui, asta e ceea ce subliniază cartea.
Perspectiva poveștii (prin ochii sau mai degrabă mintea, lui Caitlin) este cea care face lectura acaparantă. Cum altfel ai putea privi atât de onest, dureros de onest, tragedia unei familii cu o mamă victimă a cancerului și un băiat victimă a unor adolescenți tulburați, a unor focuri de armă trase în școală? Fără să disperi, fără să te prăbușești sub enormitatea durerii, a lipsei de sens a vieții?
Tatăl este foarte aproape de a ceda, de a se prăbuși. Însă în mod ciudat, sau mai degrabă magic aș zice eu, cea care îi readuce motivația pentru a merge mai departe, puterea de a reveni la a trăi este fiica lui cu Asperger. Caitlin nu înțelege așa ca mine, ca tatăl ei viața, pierderea, împăcarea, durerea. Și bine că nu o face. Altfel cine ar mai fi vindecat o comunitate bulversată, rănită, confuză după un incident atât de traumatic? Ea, cu obsesiile, rigiditățile, limitările ei, e cea care aduce culoarea din nou în poveste. Deși ea nu desenează decât alb/negru :)!
Am ales să mă învârt în jurul poveștii, căci ar fi un păcat să o repovestesc eu. E o poveste diferită, la fel ca și Minunea. O poveste grea, dureroasă, dificilă poate. O poveste însă care TREBUIE citită ca să ne „înțelegem mai bine unii pe alții”. (dedicația autoarei)
Toamna se numără bobocii, zice vorba. Eu însă am să încept numărătoarea de pe acum, nu de alta dar se încheie anul școlar, iar pinguinii mei au crescut și pornesc în aventuri noi. Am povestit o groază împreună, am creat lumi de poveste, am mâncat povești, am … adus la viață poveștile. Ce mai, suntem, cu acte în regulă, ambasadori ai lumii poveștilor.
Așadar, vă prezint un boboc…. de carte. Da, o creație comună a copiilor clasei a patra și a Doamnei lor. A fost o muncă deloc ușoară, de durată, enervantă uneori (mi-au văzut fața nu tocmai draguță atunci când trimiteam înapoi manuscrisele, când ceream seriozitate, când aveam pretenții de mai bine), însă vreau să cred că și pentru ei finalul o face bine meritată.
Bătrânul misterios se muncește să salveze, de dragul nepoatei sale școala (simbol al viitorului). dar nu o face de unul singur, ci ajutat de treizeci de planete, de lumi, de personaje minunate care îi oferă, pe rând, ba curaj, ba veselie, ba dragoste de frumos, ba…. multe alte bogății.
Este o poveste de suflet. Fiecare autor (treizeci de copii și doamna) și-au pus o fărâmitură din ei între cuvintele frumos rânduite. Așadar vă invit să o citiți cu sufletul, cu inima, așa cum zpune și Micul prinț.
Nu am scris de o vreme. Mda, știu. Uneori am nevoie de timp pentru a descoperi unele povești noi, a testa altele. Ei bine, uite că revin cu o carte descoperită absolut întâmplător, dar, care mi-a căzut cu tronc din prima. De altfel și copiilor.
Îmi plac cărțile cu text puțin, clar, încărcat de …. poveste :). Mă tot repet, dar o poveste e cu adevărat poveste (zic eu, nu cine știe ce alt expert) atunci când copilul este imediat prins în ea, când înțelege personajul (sau se identifică cu el), când metafora e așa de faină că râzi și abia apoi o poți descifra… ce mai , când povestea te vrăjește. Iar partea cu povestea terapeutică, iar mă repet (repetiția e mama învățăturii, am tot auzit) este tot cam așa: atunci e terapeutică, când nu vorbește direct despre tine, dar simți tu că e ceva acolo despre și pentru tine.
Așadar, un urs descoperă în mijlocul pădurii un pian. Incredibil, dar … haios (e descris ca o ciudățenie cu mulți dinți albi și negri). Relația ursului cu pianul se dezvoltă până la concerte frecvente în pădure. Ei bine, când intervine OMUL povestea se schimbă, se . . . mută în lumea oamenilor. Mda, mereu omul. Aici ursul devine brusc faimos, vestit, premiat.
Ursul celebru are totuși o problemă: îl strâng pantofii. Și . . .
Povestea se încheie din nou în pădure, cu acelaș pian, acelaș urs, aceeași pantofi, DOAR că pantofii nu mai strâng.
Aplauzele izbucnite imediat (sincer, sunt un criteriu destul de verificat în anii mei de povestit) m-au surprins plăcut și mi-au certificat valoarea poveștii. Copiii rezonează cu ea.
Exercițiul creativ propus copiilor a sunat așa: scrie o poveste scurtă în care să îți descrii visul devenit realitate. Adică: Eu și … pianul/baletul/mingea de fotbal/bisturiul/dreptul etc să fie titlul. Dar povestea să surprindă exact momentul tău de glorie, visul îndeplinit: scena, aplauzele, operațiile nemaiauzite, procesele câștigate, meciurile, premiile, banii(o trăsătură a generației este preocuparea pentru cât se câștigă ??!!!), faima, bucuria ta ȘI . . . pantofii. Îți sunt comozi? Te strâng? Dacă da ce faci?
A fost recomfortant să văd visele copiilor. De la unele mai domoale, gen (mă gădilă acest cuvânt al vocabularului adolescentin 🙂 ) sofer de autobuz renumit, la altele mai sălbatice: star la Hollywood sau golgheter mai tare ca Messi (na, că învățai și eu ceva).
Mai toți copiii au prins metafora pantofilor: a fi în pantofii tăi, a purta pantofii potriviți. Pentru unii momentul de glorie a fost totul. Nu a contat familia, trecutul, nimic.Pantofii nu i-au strâns deloc, acolo departe, pe scenă. Alții au încercat să găsească pantofii potriviți aducând familia acolo unde erau ei (Hollywood, New York, Spania) sau venind des în vacanțe acasă :). Alții au ales să poarte pantofii ce îi strângeau și gata. Iar alții au renunțat la vis, doar pentru a avea pantofii comozi, acasă cu cei dragi (ceva de genul : Marte mai poate aștepta, eu stau cu ai mei).
Vă atașez, fotografiate, două povești. Atât. Așa că să degustați puțin. E totuși un exercițiu personal! Însă, mai ales a doua poveste m-a uns la sulfețel cu elaborarea metaforei (îl strâng pantofii. Îi dă jos, dar îl jenează șosetele. Nici fără acestea nu îi e mai bine, că îl dor picioarele, așa că revine acasă, în țară să își adune familia) și cu modalitatea creativă (e totuși un autor de clasa a patra) de a transmite trecerea timpului și munca imensă a lui pentur a-și atinge visul. Dacă ați fi auzit povestea citită chiar de el, după câteva în care după primele trei fraze visul era atins, noroc chior sau ceva muncă, ați fi înțeles mai bine aprecierea mea.
Uneori se umple . . . punguța. Povești multe, frumoase, absorbite de copii se îngrămădesc abia mai intrând în punguța fiecărui mic ascultător. Cum îmi dau seama că punguța de povești e plină? Sunt mai mul e indicii, dar cel pe care îl întâlnesc frecvent este fraza: parcă ne-ai mai spus povestea asta, dar nu chiar asta, adică seamănă cu ….. Atunci când copilul recunoaște temele, motivele, chiar și imaginile artistice în povești noi, pentru mine înseamnă că a auzit destule. Că poate compara, suprapune, combina poveștile și că este deci …. plin. Obosit chiar. Are nevoie de timp pentru a așeza pe rafturi sau pentru a digera lumea aglomerată a poveștilor. La fel de clar ca indiciu al umplerii punguței este și incapacitatea copilului de a se concentra pe o poveste nouă, foiala, curiozitatea scăzută. Poți atunci să te oprești, să îi dai timp fără poveste sau , varianta pe care am ales-o și aș recomanda-o eu, îi poți oferi un spațiu de deșertare a prea plinei punguțe.
Teatrul cu păpuși sau jocul de rol, lutul, șezătoarea copiilor, măștile sunt doar câteva supape de golire creativă a punguței cu povești. Copilul crează, exprimă, aduce la viață. Iar făcând asta poveștile adunate în punguța gata să explodeze se așează cuminți pe rafturi, se adună și se împătură făcând loc altora noi.
Aproape de finalul anului școlar, eu simt că punguțele copiilor sunt prea pline. De lecții, de teme, de emoții, de …. povești chiar. Am ales săptămâna aceasta să nu mai înghesui în punguțe ci mai degrabă să le deschidem cu mare grijă și să descoeprim ce am adunat. Bogății. Cu adevărat bogății. Imagini, personaje, aventuri, cuvinte noi, abilități de negociere atunci când lucrăm în echipă, supărări atunci când personajul nu a ieșit așa cum îl aveam noi în … punguța interioară (deh, lutul nu se lasă ușor modelat), veselie, povești noi.
Trebuie să mărturisesc ușoara undă de egoism din partea mea. E un deliciu să vezi copiii în procesul de creație. În plus e și un termometru. Așa îmi dau seama și cum, cât, dacă poveștile spuse de mine au prins, dacă vocea mea nu a acoperit povestea(căci există și acest pericol), ci mesajul poveștii re- trasnmis acum de copiii vine clar fără interferența mea, dacă eroii aduși la viață de mine sunt vii și reali pentru copil, dacă…. am muncit cu folos.
Vă invit să dați mâna cu o poveste, să îi auziți vocea, să … povestiți cu o poveste! Daaaaa! Copii îndrăgostiți de povești vor împrumuta acestora picioarele, vocile și entuziasmul lor. Numai și numai de dragul poveștilor!
Copiii-cărți sau copiii-povești vor să îi facă pe cei de lângă ei, adulți sau copii, să iubească poveștile, așadar au scos la plimbare(sub forma unui costum) povestea preferată.
Îi puteți vedea și auzi marți 19 aprilie după ora 10 în centrul orașului.
Haideți să întâlniți poveștile umblărețe!!!!
O cărticică cumpărată cu dedicație, adică pentru o fetiță/domnișoară anume, The dot mi-e tare dragă. Nu e mare filosofie, ci e …. acel ceva de care are nevoie fiecare copil. Fiecare dintre noi. Fiecare. Spune-i cum vrei: încurajare, motivare, cineva care să creadă în tine, imbold, șut în …, oricum îi spui sau orice înseamnă pentru tine, eu sunt teribil de bucuroasă că am avut un moment DOT (chiar mai multe dacă socotesc bine) în viața mea. Momente în care blocată, speriată, neâncrezătoare am primit imboldul de a merge înainte Și Doamne!!!!!! bine că am mers.
Așadar Vashti, personajul cărțuliei, nu crede deloc că are talent la desen. Blocaj total în fața colii albe.
Doamna (nici măcar nume nu are!!!) face ceva surprinzător: îi cere să înceapă cu un punct. Atât sigur poate face.
Urmează semnătura în josul operei ( e un gest de o importanță enormă pentru copil – am verificat personal de mii de ori – apropo de valoare personală, încredere în sine, respect pentru sine și pentru celălalt, validare din partea adultului/celuilalt, valoarea creației proprii, înpropierea ei etc), …. se ajunge la o euforie …. punctiformă (ce cuvinte mai inventez!!??) și la o expoziție. Încrederea în sine (deloc menționată în text, apropos de cărțile terapeutice) transpare cel mai clar atunci când Vashti este în stare să facă același gest pentru un altul care e la fel de blocat, neâncrezător, incapabil să…. Delicioasă povestea. Punct de pornire pentru ora de artă/pictură, dezvoltare pernsonală, în terapie, în . . . orice domeniu aș zice eu. Mereu pornești de la un punct, nu?
Ca să fixăm bine mesajul ei am explorat punctul. Ce se poate face cu un punct, desenat sau amprentat (discutarăm astfel și despre amprente, unicitate etc). Și iată creațiile copiilor care la început disprețuiau punctul.
Vitezul, flăcăul voinic sau Făt frumosul ce salvează Soarele (coborât în chip de om la hora pământenilor, că prea era antrenantă) de zmeul/balaurul rău și înveninat, a fost scuza sau punctul de pornire pentru o joacă colorată. Chiar și în lumea poveștilor ne putem juca: cu culori, cu simboluri, cu teme.
Am fost impresionată de finețea răspunsurilor date de copii. Au avut un timp de joacă,de explorarea celor două foi colorate, apoi a temelor din legenda povestită anterior și au creat rame sau pânze deosebite pe care/în care au așternut apoi noile legende.
Inimi ce dezvăluie povești de dragoste între o cosânzeană harnică, dar orospită de zmeu și flăcăul nostru salvator, covorașe în motive tradiționale ce împletesc o poveste minunată despre bătrânele țesând ii/cămeși imaculate pentru viteji ce urcă muntele înfruntând balaurul, zâne ce vrăjesc inimile muritorului sau transformă zmeul fioros în prinț …. aveți de unde alege, după placul inimii.
Nu au lipsit nici efectele speciale. O poveste prezentată sub forma unei pocnitori a făcut POC la momentul cerut de acțiune.
Atenția la detalii: Soarele, personajul ce determină toată acțiunea a fost subtil prezent în chiar forma/rama poveștii.
Reprezentarea balaurului, simbolurile atribuite culorilor (roșu: sânge, dragoste, flăcări alb: zăpădă, suflet, înger, primăvară), ideea de sacrificiu, dragoste împiedicată de ceva rău, victoria binelui asurpa răului …. ce să vă mai spun. O șezătoare adevărată cu niște copii talentați.
Limbajul folosit de copii a fost deliciu: sleit de puteri, brav, … cuvinte care nu le așteptam din gura/condeiul lor (vina mea, dar după atâââtea OMG-uri și alte asemenea grozăvii!!!). Pentru o zi am uitat de dragoni și cavaleri și ne-am amintit de zmei, balauri, paloșe, cămeși, flăcăi voinici și cosânzene.
Nu ne-au lipsit nici buburuzele, trifoiul și alte însemne ce le văd copii pe mărțișoare.
Vă invit la delectare:
Un basm islandez întunecat, plin de umor și lirism. Așa descrie Polirom cartea publicată.
Primle 40 de pagini m-au indus oarecum în eroare. O poveste despre vânătoare, zăpadă, singurătate. OK, hai să vedem. Vulpea albastră, specia rară, îți devine clar imediat, este obsesia lui Baldur Skugason, pastorul.
Imediat după aceste pagini povestea se mută la ferma lui Friorik Friojonsson, botanist. Ai zice, pentru o vreme că între cele două părți nu e nicio legătură. Mai pe urmă îți dai semaa că totuși cele două personaje se cunosc, aparțin aceleași lumi, comunități chiar.
Finalul îți dă de fapt esența poveștii, relația dintre cei doi. Brrr…. nu vreau să divulg. Dacă toată povestea mi se părea așa, halucinantă, cu un aer de …. mister și nebunie, finalul m-a lăsat fără cuvinte. Fără gânduri o vreme. Doar cu senzații, sentimente confuze.
Lecută ușoară, ca scriitură, ca număr de cuvinte, … Vulpea albastră e o carte greu de digerat. Așadar, înfigeți-vă dinții pregătiți.
Punguţa cu poveşti 