O dorință de . . . sezon

Dacă am vizitat Bufnițele 🙂 cu ocazia premierii borcănelelor cu povești, nu puteam pleca de acolo cu mâna goală. Pur și simplu nu se face! Așadar m-am cadorisit cu câteva cărți.

Iată una dintre ele. Deși sceptică la început, am eu așa o neîncredere cronică în laude – cartea find bestseller New York Times – nu am avut răbdare și am testat-o deja pe copii clasei întâi, iar reacția lor și a doamnei lor mi-a confirmat că a meritat achiziția. Poate o doriți pentru cadoul celui mic.

O poveste amestec între fantezie și realitate, cu imagini splendide, cu text simplu dar curgător, cu mesaj potrivit pentru încurajarea celui mic de a avea vise mari. Anja, o fetița scumpă, are o dorință: să fie spiriduș al Moșului. Animale diverse o ajută în aventura ei, dar fetița este deja un ajutor al Moșului, fără să știe: mătură zăpada și găsește pisica vecinei bătrâne, trimite cadouri prietenilor, citește ursului, dă un măr renului obosit. Finalul poveștii este . . . . o întrebare: Tu ce crezi?

Majoritatea copiilor de azi au ales să creadă că povestea e adevărată, nu un vis. Așadar mesajul a ajuns la ei.

 

 

Reclame

O poveste . . . altfel

La recomandarea prietenei mele, am luat și citit, pe nerăsuflate, cartea pe care ți-o recomand acum.

 Ce sunt emoțiile? Tu privești Persoana atunci când vorbești cu cineva? Ai prieteni? Ce înseamnă prietenia? Ce e împăcarea?

” Nu știu ce înseamnă asta…. Nu m-am prins…. „. 

Lumea lui Caitlin e undeva între aceste întrebări și nesiguranțe. E o lume alfel decât a mea, decât a ta, poate. Dar asta nu o face o lume mai fără importanță sau mai fără sens. Îngustimea și eroarea noastră în a evalua cum vede altul lumea, cât de fără culori e lumea lui,  asta e ceea ce subliniază cartea.

Perspectiva  poveștii (prin ochii sau mai degrabă mintea, lui Caitlin) este cea care face lectura acaparantă. Cum altfel ai putea privi atât de onest, dureros de onest, tragedia unei familii cu o mamă victimă a cancerului și un băiat victimă a unor adolescenți tulburați, a unor focuri de armă trase în școală? Fără să disperi, fără să te prăbușești sub enormitatea durerii, a lipsei de sens a vieții?

Tatăl este foarte aproape de a ceda, de a se prăbuși. Însă în mod ciudat, sau mai degrabă magic aș zice eu, cea care îi readuce motivația pentru a merge mai departe, puterea de a reveni la a trăi este fiica lui cu Asperger. Caitlin nu înțelege așa ca mine, ca tatăl ei viața, pierderea, împăcarea, durerea. Și bine că nu o face. Altfel cine ar mai fi vindecat o comunitate bulversată, rănită, confuză după un incident atât de traumatic? Ea, cu obsesiile, rigiditățile, limitările ei, e cea care aduce culoarea din nou în poveste. Deși ea nu desenează decât alb/negru :)!

Am ales să mă învârt în jurul poveștii, căci ar fi un păcat să o repovestesc eu. E o poveste diferită, la fel ca și Minunea. O poveste grea, dureroasă, dificilă poate. O poveste însă care TREBUIE citită ca să ne „înțelegem mai bine unii pe alții”. (dedicația autoarei)

asperger-3

asperger-2 asperger

Numărarea bobocilor

Toamna se numără bobocii, zice vorba.  Eu însă am să încept numărătoarea de pe acum, nu de alta dar se încheie anul școlar, iar pinguinii mei au crescut și pornesc în aventuri noi. Am povestit o groază împreună, am creat lumi de poveste, am mâncat povești, am … adus la viață poveștile. Ce mai, suntem, cu acte în regulă, ambasadori ai lumii poveștilor.

Așadar, vă prezint un boboc…. de carte. Da, o creație comună a copiilor clasei a patra și a Doamnei lor. A fost o muncă deloc ușoară, de durată, enervantă uneori (mi-au văzut fața nu tocmai draguță atunci când trimiteam înapoi manuscrisele, când ceream seriozitate, când aveam pretenții de mai bine), însă vreau să cred că și pentru ei finalul o face bine meritată.

Bătrânul misterios se muncește să salveze, de dragul nepoatei sale școala (simbol al viitorului). dar nu o face de unul singur, ci ajutat de treizeci de planete, de lumi, de personaje minunate care îi oferă, pe rând, ba curaj, ba veselie, ba dragoste de frumos, ba…. multe alte bogății. 

Este o poveste de suflet. Fiecare autor (treizeci de copii și doamna) și-au pus o fărâmitură din ei între cuvintele frumos rânduite. Așadar vă invit să o citiți cu sufletul, cu inima, așa cum zpune și Micul prinț.

 

 

Îngrămădeala

Am primit recent o cărticică, în engleză :), foarte drăguț ilustrată și cu un text clar, scurt, antrenant.

20160603_174604

 

One snowy night, a lui Nick Butterworth chiar i-a încântat pe copii. Da, știu abia am început să ne bucurăm de soare și căldură, iar eu povestesc despre iarnă. Brrrr! Am ezitat în alegerea acestei povești, dar am făcut bine alegând-o. Iarna a fost doar așa… de fundal. Povestea a apelat la dragostea de animale a copiilor, la ideea de a ajuta, de a fi împreună și mai ales i-a distrat. Poate și datorită jocurilor de după poveste :). Pătura mea colorată i-a nedumerit în prima fază. (v. mai jos)

Percy, îngrijitorul parcului este un om tare bun la suflet care e deschis să își împartă plapuma cu orice animăluț ce tremură de frig. Așa de drăguțe au fost reacțiile copiilor la vederea animăluțelor zgribulite în pragul ușii lui Percy (ooo, iuiiii): o veveriță, iepurașii, bursucul, ariciul, o familie de șoricei, ba chiar și o vulpe (primită abia după ce promite că va fi cuminte).

Numai că, cu toată generozitatea lui, patul se dovedește neîncăpător – secvența preferată a copiilor. Am experimentat și noi înghesuială, sub pătura mea (tare i-a nedumerit pe copii atunci când am scos-o din geantă). Imaginația a luat-o la …fugă și animăluțele de sub pătură au ajuns să devină și elefanți, tigrii, scorpioni, ba chiar și un Trex. 🙂  Ceva de genul imaginii de mai jos arătam și noi. Dar râsetele au răsplătit o călcătură pe deget sau un cot în bărbie.

20160603_174621.jpg

Și tocmai de aceea am oferit tocmai imaginea asta spre colorare. În plus, atât această imagine, cât și altele din cărticică sunt folositoare și dezvoltării vocabularului, spiritului de observație (unde e bursucul? dar al doilea iepuraș? dar năsucul lui Percy îl găsești?).

20160603_174626.jpg

Copiilor mai mari am oferit și o altă activitate: colorăm și apoi creăm o pătură pentru animăluțe (puzzle și munca în echipă).

Cărțile plimbărețe la TV

Diseară, la TV câteva povești plimbărețe (sper că vă amintiți evenimentul nostru colorat din săptămâna Școala Altfel) ajung și pe ecran. Da, ne lăudăm, ne dăm mari, căci am muncit. Iar acum, de ziua copiilor, chiar ei, copiii-povești vor vorbi cu Roxana despre ce altceva decât povești, cărți, citit și costume creative.

Ia uitați ce imagini de poveste avem mulțumită lui Flore 🙂 

IV B Giroc

4B

4 c

 

Ursul și pianul

Nu am scris de o vreme. Mda, știu. Uneori am nevoie de timp pentru a descoperi unele povești noi, a testa altele.  Ei bine, uite că revin cu o carte descoperită absolut întâmplător, dar, care mi-a căzut cu tronc din prima. De altfel și copiilor.

Îmi plac cărțile cu text puțin, clar, încărcat de …. poveste :).  Mă tot repet, dar o poveste e cu adevărat poveste (zic eu, nu cine știe ce alt expert) atunci când copilul este imediat prins în ea, când înțelege personajul (sau se identifică cu el), când metafora e așa de faină că râzi și abia apoi o poți descifra… ce mai , când povestea te vrăjește. Iar partea cu povestea terapeutică, iar mă repet (repetiția e mama învățăturii, am tot auzit) este tot cam așa: atunci e terapeutică, când nu vorbește direct despre tine, dar simți tu că e ceva acolo despre și pentru tine.

Așadar, un urs descoperă în mijlocul pădurii un pian. Incredibil, dar … haios (e descris ca o ciudățenie cu mulți dinți albi și negri). Relația ursului cu pianul se dezvoltă până la concerte frecvente în pădure. Ei bine, când intervine OMUL povestea se schimbă, se . . . mută în lumea oamenilor. Mda, mereu omul. Aici ursul devine brusc faimos, vestit, premiat.

Ursul celebru are totuși o problemă: îl strâng pantofii. Și . . .

Povestea se încheie din nou în pădure, cu acelaș pian, acelaș urs, aceeași pantofi, DOAR că pantofii nu mai strâng.

Aplauzele izbucnite imediat (sincer, sunt un criteriu destul de verificat în anii mei de povestit) m-au surprins plăcut și mi-au certificat valoarea poveștii. Copiii rezonează cu ea.

Exercițiul creativ propus copiilor a sunat așa: scrie o poveste scurtă în care să îți descrii visul devenit realitate. Adică: Eu șipianul/baletul/mingea de fotbal/bisturiul/dreptul etc să fie titlul. Dar povestea să surprindă exact momentul tău de glorie, visul îndeplinit: scena, aplauzele, operațiile nemaiauzite, procesele câștigate, meciurile, premiile, banii(o trăsătură a generației este preocuparea pentru cât se câștigă ??!!!), faima, bucuria ta ȘI . . . pantofii. Îți sunt comozi? Te strâng? Dacă da ce faci?

A fost recomfortant să văd visele copiilor. De la unele mai domoale, gen (mă gădilă acest cuvânt al vocabularului adolescentin  🙂 ) sofer de autobuz renumit, la altele mai sălbatice: star la Hollywood sau golgheter mai tare ca Messi (na, că învățai și eu ceva).

Mai toți copiii au prins metafora pantofilor: a fi în pantofii tăi, a purta pantofii potriviți. Pentru unii momentul de glorie a fost totul. Nu a contat familia, trecutul, nimic.Pantofii nu i-au strâns deloc, acolo departe, pe scenă.  Alții au încercat să găsească pantofii potriviți aducând familia acolo unde erau ei (Hollywood, New York, Spania) sau venind des în vacanțe acasă :). Alții  au ales să poarte pantofii ce îi strângeau și gata. Iar alții au renunțat la vis, doar pentru a avea pantofii comozi, acasă cu cei dragi (ceva de genul : Marte mai poate aștepta, eu stau cu ai mei).

Vă atașez, fotografiate, două povești. Atât. Așa că să degustați puțin. E totuși un exercițiu personal! Însă, mai ales a doua poveste m-a uns la sulfețel cu elaborarea metaforei (îl strâng pantofii. Îi dă jos, dar îl jenează șosetele. Nici fără acestea nu îi e mai bine, că îl dor picioarele, așa că revine acasă, în țară să își adune familia) și cu modalitatea creativă (e totuși un autor de clasa a patra) de a transmite trecerea timpului și munca imensă a lui pentur a-și atinge visul. Dacă ați fi auzit povestea citită chiar de el, după câteva în care după primele trei fraze visul era atins, noroc chior sau ceva muncă, ați fi înțeles mai bine aprecierea mea.

 

Punguța plină

Uneori se umple  . . . punguța. Povești multe, frumoase, absorbite de copii se îngrămădesc abia mai intrând în punguța fiecărui mic ascultător. Cum îmi dau seama că punguța de povești e plină? Sunt mai mul e indicii, dar cel pe care îl întâlnesc frecvent este fraza: parcă ne-ai mai spus povestea asta, dar nu chiar asta, adică seamănă cu ….. Atunci când copilul recunoaște temele, motivele, chiar și imaginile artistice în povești noi, pentru mine înseamnă că a auzit destule. Că poate compara, suprapune, combina poveștile și că este deci …. plin. Obosit chiar. Are nevoie de timp pentru a așeza pe rafturi sau pentru a digera lumea aglomerată a poveștilor. La fel de clar ca indiciu al umplerii punguței este și incapacitatea copilului de a se concentra pe o poveste nouă, foiala,  curiozitatea scăzută. Poți atunci să te oprești, să îi dai timp fără poveste sau , varianta pe care am ales-o și aș recomanda-o eu, îi poți oferi un spațiu de deșertare a prea plinei punguțe.

canstock22092439

Teatrul cu păpuși sau jocul de rol, lutul, șezătoarea copiilor, măștile sunt doar câteva supape de golire creativă a punguței cu povești. Copilul crează, exprimă, aduce la viață. Iar făcând asta poveștile adunate în punguța gata să explodeze se așează cuminți pe rafturi, se adună și se împătură făcând loc altora noi.

Aproape de finalul anului școlar, eu simt că punguțele copiilor sunt prea pline. De lecții, de teme, de emoții, de …. povești chiar. Am ales săptămâna aceasta să nu mai înghesui în punguțe ci mai degrabă să le deschidem cu mare grijă și să descoeprim ce am adunat. Bogății. Cu adevărat bogății. Imagini, personaje, aventuri, cuvinte noi, abilități de negociere atunci când lucrăm în echipă, supărări atunci când personajul nu a ieșit așa cum îl aveam noi în … punguța interioară (deh, lutul nu se lasă ușor modelat), veselie, povești noi.

Trebuie să mărturisesc ușoara undă de egoism din partea mea. E un deliciu să vezi copiii în procesul de creație. În plus e și un termometru. Așa îmi dau seama și cum, cât, dacă poveștile spuse de mine au prins, dacă vocea mea nu a acoperit povestea(căci există și acest pericol), ci mesajul poveștii re- trasnmis acum de copiii vine clar fără interferența mea, dacă eroii aduși la viață de mine sunt vii și reali pentru copil, dacă…. am muncit cu folos.