Cu iz de laudă…..
…………………………………………………………..
A fost cândva, undeva un loc în care toată lumea trebuia să poarte măști. Se prea poate că la început, când s-a decis asta unii să fi fost nemulțumiți, ori să nu vrea să le poarte, sau să le vină greu să respire cu masca pe față. Se prea poate. Numai că acel început era acum atât de departe, că nimeni nu mai știa de ce, când, cum de, cine a zis să fie purtate măștile. O fi fost un motiv temeinic la baza deciziei, dar cine să-l mai știe. Deseori motivul devine mic și se pierde în consecința pe care o provoacă. Ca orice noutate și masca a devenit curând banalitate. Parte din normal. Adică din rutina aceea pe care ajungi să nu o mai faci conștient: te trezești dimineața, caști, mergi la baie, speli fața și dinții (astea ți-au fost impuse la un moment dat, acum le faci automat), te îmbraci (impus sau ales?), pui masca și ieși în lume gata să muncești, să vorbești, să te agiți, să fi tu.
Așa cum obiceiul, la început ceva impus, devine mai apoi parte normală din rutină, tot așa și masca are un proces de devenire. Al ei, propriu. Scopul inițial să zicem că ar fi fost unul medical: să nu răspândim bacterii, viruși, microbi. Bun, doar că, în timp, masca a devenit mai mult decât un simplu obiect-barieră.
Cum necum masca era acum parte a ființelor ce o purtau. Ba, de comoditate, din dorința de a nu risipi timpul și așa limitat, ori din orice alt motiv o fi fost, masca ajunse să nu mai fie dată jos nici măcar acasă, în pat, în spațiul intim și personal. Cerea ce-i drept un efort în plus. Unde mai pui că, odată dată jos, masca dezgolea fața. Imaginați-vă că umbli mereu cu mască, 8 10 12 ore pe zi. Te bate vântul, te arde soarele. Nu sub mască. Ba mai crește barba și mustața, ba un coș rebel. Sub mască nu le știe nimeni. Chiar mai benefic era pentru doamne. Scăpară de greutatea alegerii rujului potrivit, dar încă aveau probleme cu sprâncenele, fardurile de pleoape, sebumul de pe frunte. Nu e deci de mirare că masca a ajuns permanentă și că a cuprins o tot mai mare suprafață a feței. Mai exact toată fața.
Ne ținem creativi, originali și unici, așadar, masca a devenit o expresie a individualității. A devenit o modă, o afirmație. Că doar nu era ca toți să poarte același fel de mască! Culoare, design, textură, mărime, toate aspectele au fost explorate la maxim. Orice modă naște consum, deci masca a devenit și un produs aflat la mare căutare. Prețurile crescură pe zi ce trece. VIP-uri și celebrități recomandau, setau trend-uri, făceau elogiul măștii.
Au intrat în dans și psihologii, doctorii, coacherii personali. Masca avea efecte benefice pe toate planurile: nu tu cancer de piele (la față), nu stimă de sine redusă datorită unor defecte faciale(nas prea lung, prea scurt, prea turtit, dinți prea albi ori prea deloc), nu probleme de stropit audiența în fervoarea unui discurs, și nenumărate erau argumentele ce recomandau masca, purtarea ei permanentă, pe toată fața.
Se ascundeau ele multe altele sub mască, despre care nu scria în niciun pliant însoțitor al ei, nu vorbea nimeni la niciun talk-show, nu îndrăznea nimeni să pomenească nici măcar lui însuși. Emoțiile, zâmbetele largi, grimasele de dispreț, sprâncenele încruntate de furie, erau acum la fel de ușor de mascat ca acneea ori nepensatul. Trist mi se pare că nici nu le-au simțit lipsa purtătorii de mască. Dimpotrivă. Le conferea o apărare masca. Nici nu conta dacă ai zâmbit dacă pe sub mască i-ai scos limba când te-ai întâlnit cu cineva, sau dacă teama te făcea să-ți rozi buzele. Nimeni nu vedea. Și de la o vreme nici cel ce făcea toate astea nu s-a mai văzut făcându-le. Ochii care nu se văd se uită sau mai bine zis omul care nu se vede se uită. El pe sine însuși.
Obiectul-barieră între pericolul de afară și mine/tine, a devenit obiectul-barieră între mine/tine și afară. Ba chiar între mine și mine.
Ori poate știu eu povestea invers. Poate că după ce au purtat prea mult timp măști invizibile ce le acopereau toată fața/ființa, oamenii, când au ajuns să poarte măști medicale, le-au găsit sufocante, limitative, depersonalizante. Și-atunci au vrut să scape de ele. Iar împreună cu ele și de celelalte, invizibile.
…………………………………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………………………
O altă carte, altă poveste, alt . . . hmm . . . mărgărit (înșir-te mărgărite, emisunea radiofonică a copilăriei mele) numai bun de păstrat.
Selma Lagerlof ne e cunoscută multora datorită lui Nils. Băiețelul nu tocmai cuminte care primește o lecție minunată de la niște gâște. O lecție într-adevăr, căci povestea Selmei nu e doar o poveste, ci o aventură geografică, prin Suedia. Copiii pot învăța pe lângă bune maniere, lecții de curaj, prietenie, adevăr etc și fauna, flora, clima, relieful acestei țări.
Dă-mi voie să ți-o prezint pe Klara Gulla, fetița lui Jan. De fapt, Jan e personajul central al cărții Împăratul Portugaliei.
Nu are rost să reiau cu alte cuvinte, nu la fel de meșteșugite, prezentarea cărții (v. foto mai jos), așa că am să o prezint prin …. povestea mea.
Cum e să fi părinte? Cum și când vei fi părinte? Ce simte un părinte? Cine e părintele?
Un părinte se naște odată cu copilul său. Nu ești părinte (deși adult, soț, profesor, inginer etc ești deja), decât atunci când ai un copil. E superbă descrierea bătăilor inimii lui Jan atunci când ține pentru prima dată în brațe fetița. Anterior acestui moment, părea că nici nu o dorește neapărat, era o gură în plus, un alt aspect al vieții cu care nu era deloc mulțumit Jan. Dar ziua de naștere a fetiței devine ziua de naștere a inimii lui, căci „e limpede că acela care nu simte cu toată inima nici tristețe, nici bucurie nu e om cu adevărat.”
Nu știu cum am simțit bucuria, nici tristețea sau spaima înainte de a fi părinte. Dar știu acum ce intense sunt, ce multe pot fi spaimele unui părinte și ce sursă de bucurie poate fi copilul. Atât. Nu realizările, frumusețea, inteligența…. niciun aspect al acestuia, ci el, copilul, în sine.
Legătura dincolo de cuvinte, de realitate chiar, a tatălui cu fetița este de fapt firul roșu al poveștii. fără mult ecuvinte, ba paote cu prea puține pentru gureșii de azi (noi), povestea te poartă într-o lume a sărăciei materiale, a muncii dure și abrutizante, zicem noi, dar o lume a finețurilor emoționale. Ori, poate finețea e doar a autoarei care a știut picta atât de pastelat inima tatălui. Fetița, mică sau adult mai apoi, o vezi doar prin ochii părintelui. Poți contura o poveste a ei, dar greoi, deoarece povestea e cea a inimii unui tată, inimă ce suferă teribil abandonul. Mda, părintele e abandonat de data aceasta. Și efectele sunt tot la fel de devastatoare ca și în cazul abandonului suferit de copil. Tatăl înnebunește sau alege nebunia ca singura modalitate de a răbda durerea despărțirii. Disociere, realitate imaginată, alege cum vrei să îi zici, e atît de delicios creionată de autoare!
Finalul . . . e unul al împăcării, al păcii, chiar dacă nu e unul de tip Disney/Hollywood așa cum ne-am vaccinat deja să așteptăm. E un final al vieții reale, unde nu se scapă neaparat de sărăcie, nici nu vine prințul (nici măcar nu e nevoie de el), nici nu primim o rezolvare magică la orice problemă. Dar povestea are final, adică ți se oferă the closure, cum spune englezul, senimentul că poți pune deoparte cartea, că s-a rezolvat….
Hmmm, despre acest sentiment de rezolvare versus ne-rezolvare, de complet / incomplet voi mai medita, mai ales în aceste zile ale unui S-a sfârșit! ce a schimbat istoria.
Un fragment superb despre …. un părinte gata să se vaccineze a doau oară doar ca să câștige încrederea copilului, ca mai apoi și acesta să accepte calm experineța medicală necesară. Râd, căci îmi amintesc atâteeeeaaaa mâncăruri gustate deși muream de greață, atâtea siropuri băute doar că să le bea adevăratul bolnav 🙂
……………………………………………………………………………………………………………………………………..
Ehh, iată o carte pe care am citit-o pe îndelete. Foarte pe îndelete. Nici nu cred că poate fi citită altfel. Nu e roman, nu e lectură ușoară, dar merită și trebuie citită.
Fără vreo pretenție, sau măcar o cât de mică intenție 🙂 de a face recenzia acestei cărți, iată doar . . . gânduri . . . Dacă vreodată mi-a trecut prin cap că a fi părinte e …. ușor sau măcar oarecum ușor, cartea asta a desființat acest mit. Te dărâmă, te întoarce pe toate părțile, te frământă, te răscolește și … te face părinte mai bun. În sensul unuia care e informat, care s-a analizat, s-a măsurat cu niște standarde … imposibile (până nu te pune viața acolo), s-a transpus în situații inimaginabile, și-a re-re-re definit dragostea părintească, de tot atâtea ori câte capitole are cartea. Cum iubești un copil cu cerințe educaționale speciale( că e Down, că e superdotat, că e autist) ? Cum iubești un copil delicvent? Cum iubești un copil avut în urma unui viol?
” Am început această carte ca să-mi iert părinții și am terminat-o devenind eu însumi părinte!”
Nimic mai terapeutic. . . Cum să ierți greșelile celor ce au fost părinți așa cum au știut ei cel mai bine? Sau nici măcar atât? Fiind părinte la rândul tău. Fiind un părinte mai bun. Fiind cel mai bun părinte care ai putea TU fi, acceptând totodată că vei greși, că nu vei fi perfect, că al tău fiu/a ta fiică vor avea neoie să te ierte. 🙂
……………………………………………………………………………………………..
O poveste altfel despre mamă, iubire, sacrificiu și …durere.
E ziua mamei și ne e drag să vedem copii zâmbitori oferind câte o floare și o îmbrățișare, adolescenți timizi și foarte cool ce spun, așa mai peste umăr, un La mulți ani, mamă!, adulți ce trimit flori prin curier mamei deja bătrâne.
Există însă și o altă față a maternității. Acea parte plină de durere, de suferință când viața șterge parcă momentele frumoase, râde de amintirile dragi și forțează la maxim inima de mamă.
O astfel de poveste scrie Pino Roveredo. Copile drag, te induce în eroare.
E un titlu ce emană tandrețe, dragoste, simți îmbrățișarea și auzi vocea caldă a mamei. Între paginile cărții însă e împachetată o suferință greu de imaginat și chiar mai greu de pus în cuvinte. Totuși, Pino Roveredo reușește să te treacă prin momente de durere cumplită, de disperare neagră, de naivitate credulă datorată numai și numai dragostei pentru copilul tău, de perseverență vecină cu nebunia, de speranță copleșitoare (asta așa, ca să te încurajez să citești, spre un final totuși fericit).
Iată câteva citate, să simți puțin gustul cărții:
Ce te întărește, atunci când afli, iar mai apoi vezi cu ochii tăi, că minunea aia mică de copil al cărui prim pas și prim cuvânt te-au bucurat până la extaz, ajunge o epavă, victimă a drogurilor. Ba mai mult, ajunge un dealer, unul ce cauzează durerea altor părinți. Cum îl mai iubești? Primindu-l acasă murdar, drogat, cărându-l de pe străzi, căutându-l cu moartea în suflet nopți la rând în locuri ce nici în filme nu vrei să le vezi, sperând mereu că zâmbetul nu ascunde minciuni, luptând singură cu toate astea după ce îți moare soțul, făcând un gest extrem …. doar de dragul lui, copilul drag. O poveste sfâșietoare, ce trebuie citită. Viața bate filmul spune un slogan. Viața e dură, e grea, e nedreaptă și calcă deseori în picioare florile colorate, felicitările pline de cuvinte calde, fotografiile dragi. Îți dă în schimb duritatea, asprimea unei dragoste pe care nu știai că o ai. Afli astfel că ceea ce simți/faci/gândești se numește tot dragoste, deși arată mai degrabă a chin, pedeapsă, tortură.
O poveste altfel pe care ți-o recomand, mami, cu scuzele că te voi tulbura, de ziua ta.
Iată dedicația autorului:
PS: un ultim citat, despre căsnicie
………………………………………………………………..
When Granny left …
( for the 7th of January)
Nothing was changed.
Not really.
Not for a while.
Mornings and evenings came and went.
Sun was shining
Snow was snowing…
When Granny left …
She took nothing with her.
Only her smell was gone.
And her voice.
Yet people kept living
World kept spinning.
When Granny left
The house remained the same.
Only the kitchen was emptier.
Soup was boiling
Roast was roasting
Yet, „her” cookies were missing
And no one was insisting
(on me to eat).
When Granny left
People kept talking
Things were happening
Only no one was calling
(to make me visit her every time I came home)
Phones were ringing
only her voice was missing
When Granny left
bread with lard and pickles
dried plums
the drawer
pocket money for caroling
jars of jam and compote . . .
All stopped existing
All became memories.
When Granny left
Nothing really changed.
Only me.
She left.
Me.
……………………………………………………………………………………….
Azi un roman altfel: Beloved stranger, de Clare Boylan, în cuvintele Daily Telegraph: An unsual and orginal story, beautifully told.
O poveste despre … un diagnostic. Demență, alzheimer, parkinson, bipolar, schizofrenic și câte alte denumiri nu ne dau fiori. Iar la auzul lor persoana diagnosticată dispare. ramâne doar o listă de manifestări, de simptome, de nereguli. El sau ea de dinainte s-a topit, s-a făcut altcineva, cumva sub diagnostic. E greu și pentru pacient și pentru cel de lângă el/ea.
De multe ori nu știm cum se întâmplă această dispariție, cum se adaptează, sau nu, celălalt la o relație cu cineva nou, necunoscut și totuși cunoscut/iubit de multă vreme. Ei bine, acest roman tocmai asta ne descrie.
Povestea unui cuplu de o viață împreună. Un cuplu aș zice eu tipic british. Cu rutina, calmul lor specific. Fiecare zi e trăită constant, fără efuziuni sau explozii emoționale. Vizite, cumpărături, mici ieșiri de week-end, relații simple, puține. Și în tot acest cotidian, în toată această rutină apar semne ciudate. Bani lipsă din cont, treziri bizare noaptea căutând imaginarii hoți pe sub pat, izbucniri de furie/lipsă de răbdare, uitarea unor nume sau lucuri familiare și banale. Totul negat, explicat prin orice altceva decât diagnostic. Refuzul de a accepta că cel de lângă tine, cel iubit e acum un străin. Nici el nu mai știe cine e și nici cine ești tu.
Lily și Dick sunt personajele acestui roman al devenirii. O altă devenire, din acelea triste, ce lasă durere si lacrimi. Dick se transformă. La început pierde doar din luciditate, din înțelepciunea (financiară) ce l-a caracterizat mereu. Treptat însă devine irațional. Ba chiar agresiv. Lily devine dușmanul numărul unu. Durerea, șocul acesteia când se aude insultată (brusc Dick o suspectează de infidelitate, o acuză, o umilește verbal), o împiedică să reacționeze până acolo încât începe să fie în pericol. Da, diagnosticul devine dureros de real când Dick apelează la secure, folosește aiurea arma de foc, sparge ferestre și o sechestrează.
Iubitul de o viață e acum …. un străin – beloved stranger.
Scena re- internării după o vacanță de iarnă acasă, vacanță care sfârșește cu o agresiune aproape mortală a lui Dick asupra soției sale, Lily este deopotrivă tristă și ireală. Copilul (Ruth) trebuie să își interneze, să cheme poliția să-i aresteze tatăl. Cum decizi așa ceva? Greu, doar nevoit de frica că altfel vei pierde și celălalt părinte, victimă a bolii, nu a tatălui. Căci ceea ce devine Dick e boală. Un om care pare a fi el însuși devine într-o secundă paranoic și agresiv. Dualitatea asta, imposibilitatea celor dragi de a descifra când e el și când nu mai e – sfâșietor.
O poveste care trebuie citită cu o doză de precauție. Nu te va lăsa la fel ca înainte. Va stărui cu tine. Mai ales dacă în jurul tău știi asemenea povești de viață. Dar merită, chiar merită citită.
Punguţa cu poveşti 