Pentru copii mari :)

Simțeam tot mai acut nevoia de a prezenta undeva și cărțile, ideile, autorii pe care nu îi pot aduce în fața copiilor. Așadar aici voi încerca din când în când să vă povestesc despre ce mai citesc eu, Ina cea mare, ce aud, ce gândesc etc.

În lumea celor mici

A fost odată, cu atât de mult timp în urmă că nimeni nu își mai amintește… Nimeni în afară de urși. Ei nu uită. Nu pentru că ar avea memorie mai mare, mai puternică ori mai bună, ci pentru că … , dar să nu o luăm înaintea poveștii.

Așadar, s-a întâmplat pe când lucrurile erau deja așezate, pe când fiecare făptură își știa locul și rânduiala, iar timpul sălta alături de viață, căci era mult mai tânăr.

Atunci urșii erau poate chiar mai mari, mai puternici și mai înfricoșători ca acum. Gheare uriașe, blană groasă și lucioasă, colți ce puteau sfâșia scoarța unui copac, un animal demn de un regat. Iar Ursul primise a domni peste Pădure. Era un rege temut și respectat de toate celelalte ființe mai mici, mai firave și mai puțin fioroase. Ursul își știa puterea. Îi dăduse Creatorul pe mână Pădurea cu tot ce avea ea: miere adunată cu spor de albine, zmeură aromată dăruită tuturor de tufișurile generoase, pești în râul ce gonea la vale și multe alte bunătăți. În toată întinderea pădurii, nu era nimeni care să îi stea ursului împotrivă. Și uite așa, cum pățește fiecare dintre noi, atunci când ai tot și te simți mare și tare, tot așa ursul își uită lungul nasului. Uită că Pădurea nu era a lui, ci i-a fost dată. Uită că cei mici care creau deliciile savurate de el nu îi erau robi, ori că treaba lui nu era doar să ia ci să și dea ceva în schimb. Uită că cel puternic domnește, dar și slujește celui slab.

Se răsfăță ursul. Se lăcomi. Se lenevi. Lua ce voia, de unde voia, cât voia. Fără să mulțumească. Fără a da nimic înapoi. Răsturna cu o lovitură bușteni și copaci zdraveni în căutarea punguțelor zumzăitoare pline de comori aurii delicioase. Nu se gândea ce lasă în urmă-i. Prindea pește cât și când dorea fără să aleagă între peștele bolnav și cel sănătos, între cel bătrân ori cel tânăr. Înghițea lacom ouăle de orice fel, nepăsător la ciripitul, țipetele sau plânsul mut al animalelor părinți. Pădurea deveni încet mai săracă, mai pustie, mai tăcută. Cei mici se ascundeau, înspăimântați.

Un rege leneș e numai bun de furat. Fiare la fel de lacome și nepăsătoare ca ursul, prinseră de veste despre lenea stăpânului Pădurii. Se duse vestea despre somnul și lăcomia ursului până hăt departe dincolo de granițele Pădurii, așa că lupi, vulpi și alți flămânzi se aciuiară în apropiere. O vreme dădură târcoale, apoi, prinseră curaj și începură a fura. Făceau ravagii în lipsa unui apărător puternic și prezent. Prădau tot. Cei mici, neajutorați și fără apărare erau acum la cheremul celor mari, cu colți, puternici.

După multă suferință îndurată, se încumetară cei mici să meargă la urs. Nu se cădea să judece ei ce făceau cei mari și puternici, nici să dea sfaturi, cu atât mai puțin să aducă acuze. Voiau doar să își spună păsul. Așadar câteva albine, furnici, veverițe, iepuri, păsări ba chiar și trimiși ai peștilor se adunară și se înfățișară ursului. Bârlogul acestuia era făcut să arate oricui care îi era locul și cine stăpânea Pădurea. O peșteră imensă, sus de tot, deasupra tuturor. Asemeni culcușului, Ursul, uriaș și impunător fu deranjat de vizita neanunțată. Ascultă într-o doară văicărelile ființelor mici și neînsemnate. Apoi cu un gest scurt sfărâmă ploconul adus și hali fagurii, ouăle și zmeura. Răcni din toți rărunchii să îl audă nu doar nepoftiții, ci toată suflarea Pădurii. Regele nu dă socoteală nimănui! El stăpânește. El poruncește. Alte fiare furau din pădure? El nu văzuse, nu știa. De la el nu furase nimeni nimic.

Animalele mici, fără colți și gheare, fără regate, fără putere se întoarseră speriate. Nu mai nutreau nicio speranță.

Iar furia ce o stârniră ursului nu se lăsă mult așteptată. Ghearele și labele puternice răvășiră pădurea. Copaci răpuși, tufișuri făcute una cu pământul, mușuroaie împrăștiate în cele patru zări, cuiburi spulberate, peste tot doar distrugere și spaimă.

Creatorul chemă atunci la el pe Urs. Furios, dar temător, Ursul Îi ascultă supărarea, fără a spune nimic. Se aștepta la o pedeapsă dură.

  • Ai mare nevoie Ursule să vezi altfel Pădurea, mărimea și puterea. Îți voi oferi o nouă perspectivă.

Atât spuse Creatorul și îl trimise pe Urs departe de fața Lui.

Ajuns în bârlog Ursul rânji. Scăpase doar cu o morală. Mâine le va arata el celor mici! Auzi, să meargă cu pâră la Creator! Vor vedea sau, mai bine zis simți, ei cine e rege și cine trebuie să tacă.

Zorii îl găsiră însetat de răzbunare. Se ridică din culcuș și lumea îi păru schimbată. Bârlogul era mai mare, copacii mai înalți, cerul mai departe. Cu cât privea mai atent în jur, cu atât mai ciudat îi părea totul. Îi luă toată dimineața să străbată doar împrejurimile bârlogului. Lumea se lărgise într-un mod misterios. Obosi și i se făcu foame. Știa un tufiș cu zmeură în apropiere. Numai că apropierea se dovedi a fi la mare depărtare, așa că ajuns la tufiș mai întâi se trânti frânt în iarba ce îi trecea de genunchi. Abia apoi începu greul. Nu ajungea la deliciile rozalii ce atârnau îmbietoare pe crengi, scăldate în căldura soarelui. Cu mare efort reuși să ajungă la una și să o rupă, trăgând de ea cu toată forța lui. Abia dacă mai avu putere să o mănânce. Timpul grăbit îl lăsă în urmă pe ursul confuz și neajutorat. Seara îl prinse departe de bârlog speriat, obosit și trist. Forța lui ce băgase spaima în toate fiarele pierise. Mărimea cu care înspăimântase pădurea întreagă se rătăcise pe undeva. Rămăsese doar un ghem de blană, mic, pierdut printre ierburi, chinuindu-se să se hrănească.

Urmară zile întregi de muncă. Cum să faci rost de miere când stupii erau atârnați taman în vârful copacilor uriași? Cum să prinzi pești când erai doar cât una din pietrele mai răsărite de pe malul iureșului ud? Zmeură și mure fură pe meniul ursului zile bune, dar chiar și pentru atât trebuia să muncească din greu.

Sleit de foame, obosit de distanțele mari ce trebuiau străbătute pentru alinarea stomacului, ursul învăță curând ce înseamnă frica.

Pornit să fure niște ouă lăsate de izbeliște, nu observă, pentru că niciodată până atunci nu fusese atent, umbra care se lăsă asupra lui. Pasărea mamă nu fu deloc impresionată de răcnetele ascuțite și firave, de gheruțele și colții mărunți arătați cu furie. Ciocul păsării îl năuci pentru mult timp. Când se trezi, era căzut sub un mănunchi de iarbă, în umbra înserării. Lovitura lăsase în urmă o durere puternică, o teamă de păsări neștiută până acum și o foame supărătoare. Prima noapte albă. Ursul nu reuși să adoarmă. Răcnetele stomacului, durerea capului, dar mai ales spaima sufletului nu îl lăsară în pace până la ivirea zorilor. Nu era deloc plăcută viața cuiva mic. Ursul se dumiri acum ce a vrut să spună Creatorul.

Și se înfurie. Ce dacă l-a făcut mic? Furia, setea de putere, răutatea nu țin cont de mărime. Ele dospesc și cresc atât cât le hrănești. Iar ursul nostru își hrănea îmbelșugat amicii bineștiuți. Îi plăcuse puterea, să se știe temut, să poate face ce vrea, să nu dea nimănui socoteală dintotdeauna. Pe cât de mic era, pe atât de mare se făcu acum furia lui.

Noroc cu iarna care îi dădu un prilej de odihnă micii vietăți năpăstuite. Deși flămând, ostenit și amărât, ursul preferă să se chinuie în căldura și tăcerea bârlogului decât să mai cutreiere regatul ce îi aparținuse cândva. Acum îi era de ajuns un colț mic și retras al peșterii. Nu reușise să adune atâta hrană încât să nu simtă ghearele foamei, dar se cuibări și se amăgi cu un somn lung, chinuit și plin de vise ciudate.

Se trezi mai devreme decât primăverile trecute și constată cu tristețe că visul cel urât nu se sfârșise. Era tot mic, tot fără putere, încă pedepsit de Creator. Porni greu în noua primăvară. Nu se îndemna să mai cutreiere pădurea cea mare în căutarea hranei. Dar foamea îi dădu ghes. Găsi ici colo câte ceva care îi mai stâmpără stomacul, dar nu era nici pe departe sătul. Umblând așa aiurea, obosit, dădu peste o familie de șoricei care își primeneau căsuța după iarna cea friguroasă. El nu îi recunoscu, că doar nu fusese vreodată atent la ființe așa mărunte. Nici ei nu mai văzuseră urs atât de mic, așa că se apropiară unii de alții fără vreo teamă. Șoarecii îl simțiră trist și flămând așa că îl îmbiară cu de-ale gurii din cămara lor. Primi . . . cu mulțumire. Îndestulat se ridică să plece mai departe. Dar văzu cum se căzneau micile ființe să mute niște pietre și crengi adunate probabil de vântul șuierător prea aproape de culcușul lor. Erau multe, măricele și greoaie. Mânat de ceva ce nu mai simțise până atunci ursul cel mic puse laba să care alături de șoareci. Nu a fost ușor. Obișnuit să dea la o parte dintr-o mișcare orice îi stătea în cale, de data asta ursul se opinti, se căzni alături de șoricei mult și din greu. Dar nu se opri până ce totul a fost dat la o parte, iar familia de rozătoare bucuroasă se așeză iar la masă. Ursul fu din nou poftit. Și primi. De data asta semințele și fructele uscate părură chiar mai delicioase. Munca și bunătatea (că asta simțise fostul rege al pădurii) condimentară gustările de altfel seci.

Îi veni greu ursului mic să plece mai departe, să lase în spate căsuța primitoare și animăluțele ce le simțea de-ale lui. Până acum nu avusese nevoie de nimeni și de nimic. Singur prin pădurea uriașă acum ursul descoperi singurătatea, dorul după cineva. Noaptea îl găsi rătăcit, înfrigurat și flămând. Niște iepuri, mult mai mari decât el, îl îmbiară cu un culcuș cald și ceva ronțăieli. Căldura o primi cu mare recunoștință. Mâncarea nu îi plăcu, dar, ciudat pentru cum se știa el, nu îndrăzni a spune asta de teamă să nu fie aruncat în frig. Și nu numai. Văzu dărnicia cu care i-a fost oferită. Nu mai primise până acum ceva oferit cu atâta bucurie. Ofrandele supușilor îi fuseseră mereu oferite cu frică ori vreo cerere atașată. Iepurii ăștia nu îi ceruseră nimic. Nici nu se temeau de el. Oare de ce l-au servit? De ce l-au lăsat la căldură? Adormi cu întrebările roindu-i în minte.

Ultimele zile de iarnă sau mai bine zis zilele de iarno-primăvară, reci, umede și sărace trecură datorită bunătății multor animale mici întâlnite. Șoareci, iepuri, veverițe, împărțiră culcușurile, căldură și hrana cu el. Pentru unii putu face câte ceva, pentru alții nu a fost decât un musafir. Se aciuie la marginea pădurii, acolo unde locuiau multe ființe mărunte și începu să adune fructe, să care pietre și crengi, să stea de pază, să facă orice putea pentru a primi la finalul zilei un loc de somn și o masă. Era o ciudățenie pentru celelalte animale, vedea bine asta. Era necunoscut. Nu făcea parte din nicio specie, din nicio familie. Le era de ajutor așa că bucuroși făceau loc și pentru el la masă sau în culcuș.

În fiecare seară ursul cel mic adormea sperând că se va trezi mare și puternic. Înțelesese cum se vede lumea prin ochii celor mici. Așa credea el și îl supăra întârzierea Creatorului în a-l readuce la dimensiunile normale. Nici nu gândea ursul că lecția era abia la început.

Cum statura lui rămase tot mică, ursul nostru se lipi de o familie de șoricei tare harnici. Toată ziulica cărau, duceau, stivuiau, dereticau, alergau de colo colo. Cu greu putea ține pasul cu ei, dar serile când toți ronțăiau pe săturate în adăpostul cald și moale meritau toată truda de peste zi. Învățase ursul să lege căpșunile uriașe pe care le iubeau toți cu niște fire de iarbă, să le tragă după el, repede repede așa încât stăpânii grădinii să nu îi vadă și să le îndese în cămara ce nu se umplea niciodată. Mmm, erau atât de bune! Cam ca zmeura, mai dulci ca murele. Începuse să savureze și semințe de tot felul. Mai găsea și alte fructe, neștiute, prin grădină. Unele erau bune, altele nu prea. Îi lipsea însă mierea. Oooo, fagurii aceia lipicioși, aurii, curgători…. Saliva doar gândindu-se la miere. Însă șoriceii nu știau ce e mierea și nici nu îi înțelegeau poftele.

Muncind de zor alături de familia lui de șoricei, ursul avu într-o zi parte de o surpriză. Trăgeau din toate puterile probabil a cincea căpșună. Era deja foarte obosit, dar brusc un miros îl făcu să se oprească. Era în pericol să fie văzut de stăpânul grădinii. Știa, dar nu-l interesa. Mirosul acela… mirosul … era . . . ursul nostru mic lăsă căpșuna și o luă la fugă după miros. Șoriceii care văzuseră asta, nedumeriți, îl urmară. După câteva tufișuri găsi izvorul mirosului: un stup de albine căzut și sfărâmat. Albine înnebunite, furioase, speriate bâzâiau roind în jurul resturilor casei lor. Mierea se prelinse peste tot. Aurie, dulceeeee…. mierea luă ochii ursului care se repezi să lingă. Își înfundă botul, își cufundă labele în aurul acela și molfăi cu mare poftă.

Se trezi brusc când văzu o mulțime de ochi privindu-l speriați. Șoriceii înlemniți priveau foamea acestui animal ciudat, necunoscut, care înfuleca în mijlocul unui roi de albine disperate și necăjite.

Atunci ursul se văzu și el: lacom, pofticios, nepăsător. Albinele își pierduseră casa, munca și poate chiar câteva surate, iar el se lăcomea doar la miere. Rușinat, nu știu ce să facă. Ar fi vrut să le ajute. Să șteargă privirea aceea din ochii șoriceilor…. brusc îi veni o idee. Nebunie curată. Dar era singura idee pe care o avea. Chemă toți șoriceii, care, hipnotizați parcă de acest animal ciudat, îl ascultară. Alergară nebunește până unde stăpânul grădinii trebăluia între răsaduri. Abia când acesta văzu ceata de șoareci între legumele lui și se ridică strigând furios, se dezmeticiră și șoriceii. VAI! ce-au făcut? Cum au ajuns aici? Și o luară la fugă cu ursul în frunte, care îi ghidă direct spre stupul doborât. Aici se ascunseră care pe unde, sub funze, crengi și pietre. Stăpânul grădinii văzu stupul și se întoarse echipat, iar după o vreme, privit fără să știe de mulți ochișori curioși, repară ce putu și atârnă stupul lipit de creanga copacului. Albinele mai roiră o vreme, dar apoi se liniștiră, intrară în casa refăcută și pacea se așternu peste grădină. Deodată cu înserarea. Căpșuna și alte fructe rămăseseră uitate printre straturile grădinii de micii hoți ce stăteau tăcuți în culcușul lor, privind pe furiș musafirul acela care azi i-a uimit.

Una după alta zilele verii treceau plăcute, calde, agitate sau calme, pline de muncă, dar și de gust pentru ursul adoptat acum de familia de șoricei. Viața lui de urs i se părea acum un fel de vis. Învățase multe de la cei mici: munca, prietenia, dărnicia, frica – nu știuse ursul înainte să se teamă de umbre, de foșnete ori de mirosuri – odihna meritată, frumusețea lucurilor mici. Creatorul părea să fi uitat de el. Iar ursul era bucuros să fie uitat aici în lumea asta plăcută.

Lecția însă se apropia de final. Un final grav, plin de învățăminte, în stare să schimbe o viață. Așa cum face orice lecție de valoare.

Era deja toamnă, frunzele cădeau colorate, foșnind și acoperind pământul rece. Șoriceii lucrau mai mult, mai repede, mai agitați. Spre deosebire de urs care își adună mâncare doar pentru el, în propria cămară (burtă), aceste animăluțe adunau mâncare pentru toți, într-o cămară nu foarte mare. Mâncau mai puțin acum, ceea ce era foarte ciudat pentru urs. Firea lui cerea să mănânce mult, de toate, să adune grăsime, strat după strat care să îi țină de cald și foame întreaga iarnă. Se mișca greoi, abătut, mereu flămând. Încerca din greu să facă ce făceau ceilalți, dar mai mușca câte ceva ca să reziste până seara la cină. Poate de aceea nu a fost atent, iar ceilalți erau atât de ocupați cu adunarea de rezerve …. nimeni nu știa cum de s-a întâmplat sau a cui vină să fi fost. Neatenți, preocupați, obosiți, flămânzi nu simțiră nici mirosul, nici foșnetul, nici umbrele, nimic din ceea ce îl învățaseră pe urs să observe mereu.

Vulpea se ospătă în voie, distruse tot și lăsă în urma ei doar resturi și multă durere. Puișorii nu au văzut prima lor zăpadă. Urmele ei erau acum peste tot. Căutară disperați să găsească un pui măcar. Cămara golită, bunătățile adunate cu greu împrăștiate și călcate în picioare, nu durea atât de rău ca lipsa puilor. Scâncind, mirosind peste tot, încercând să repare ce nu putea fi reparat, să adune ce nu mai putea fi adunat, să re-aducă pe cei ce nu puteau fi aduși din nou, șoriceii încercau să accepte durerea. Ursul rămăsese țintuit locului. Nu putea crede. Simți în el un val de furie cum nu mai simțise niciodată. Ar fi zdrobit, ar fi nimicit pe oricine îi ieșea în cale. Trebuia să facă ceva. Să pedepsească pe cineva, să ceară cuiva socoteală. Nu era de acceptat așa ceva. Un altfel de roi furios roia acum înăuntrul lui umplându-l cu venin. Voia răzbunare cu orice preț. O luă la goană pe urmele lăsate de vulpea nepăsătoare urlând, crezându-se mare și puternic. Abia când ajunse la buturuga lângă care tolănită aceasta își lingea sătulă labele se dezmetici. Era mic. Era neputincios. Era bun de pradă. Era . . . prea târziu să dea înapoi. Vulpea îl văzuse și decise să îl guste. Iar furia lui încă nu se domolise, cerând luptă. O lovitură de labă a vulpii îl trânti la pământ. Prădătoarea îl mirosi, îl atinse cu limba dar ceva nu îi plăcu așa că îl azvârli cât colo. Nu era gustarea dorită. Ursul însă se ridică greoi și se repezi din nou la vulpe. Reuși să o muște de coadă. Urlând vulpea se întoarse și rămase cu ochii pironiți la mica arătare furioasă. Nu știa ce să facă. Se dumirise că nu e de mâncat. Clar nu era pe măsura ei la luptă, dar ciudățenia se repezea la ea mormăind furioasă. Momentul de confuzie al vulpii fu destul ca șoarecii să se repeadă și să îl împingă pe urs sub niște crengi de scaieți. Vulpea nedumerită plecă să aibă ce povesti suratelor ei de-o vor crede vreodată.

Salvat, ursul reveni la culcușul cândva cald și plin de puișori alături de salvatorii săi. Triști, obosiți, flămânzi se apucară să repare ce putea fi reparat. Iar mai apoi adormiră scâncind în somn. Ursului îi fu greu să le asculte gemetele, așa că se furișă să doarmă sub niște crengi, puțin mai departe.

Furia deveni tristețe apăsătoare, jale adâncă, iar ursul adormi cu mare greutate. Lecția fusese dură. Neputința celui mic în fața cruzimii celui mare, neajutorarea, pierderea erau ceva tare greu de trăit. Ziua de mâine nu mai promitea nimic. Ce putea face o zi să repare așa ceva? Nimic . . . abătut, doborât de jale ursul oftă în somn.

Se trezi flămând. Stomacul îi răcnea ca un leu. Imediat ce razele soarelui îi atinseră ochii își aminti jalea din ajun. Își scutură somnul grăbit să ajungă la șoriceii să îi ajute cumva. Se dezmetici abia după ce se lovi de primul copac ce îi ieși în cale. Privi în jur nedumerit și rămase ținutit locului. Era din nou mare.

Nu mai găsi șoriceii. Dispăruseră fără urmă. Căută o vreme indicii ale vreunui atac al vulpii, dar mai apoi se dumiri că lipsa șoriceilor avea de-a face cu mărimea lui. Îi speriase. Ditamai ursul la doi pași de culcușul lor! Îi strigă, îi mai căută o vreme dar nu primi niciun răspuns. Trist, confuz nu știu încotro să o apuce.

Făcu atunci ceva neașteptat, chiar și pentru el. Se repezi la grădina cu căpșuni și, spre spaima stăpânului acesteia, adună tot ce găsi: fructe căzute, resturi de legume, semințe etc și le depozită grămadă lângă culcușul șoriceilor. Poate le vor găsi. Poate se vor întoarce. Și plecă. Nu mai făcea parte dintre ei. Acum era dintre cei mari. Era puternic, înspăimântător, flămând …. și dornic de răzbunare. Vulpea prădătoare își primi răsplata bine meritată.

Iar lecția ursului își îndeplini menirea. Acesta deveni stăpânul corect, harnic și de drept al regatului Pădurii.

De atunci încoace, când vreunul dintre urși uită cine e și ce se cuvine să facă, i se povestește pățania ursului mic. Dacă nu se îndreaptă, se mai întâmplă să dispară o vreme. Iar când se întoarce între urși e schimbat, căci orice timp petrecut în lumea celor mici nu poate decât să te schimbe.

 

…………………………………………………………………………………………

Nu pot să nu mă bucur public că am savurat, aidoma unui copil, o seară de poveste, cu povestitori minunați. Pe Giorgiana am cunoscut-o la un  curs dinamic, vesel, antrenant despre arta povestirii. Iar prin ea am avut plăcerea să îi cunosc aseară pe Jeeva și Pedro. Vocile lor au deschis ușa poveștilor pentru toți copiii din sala festivalului Magia cuvântului, printre care și eu.

Nu doar cărțile ne oferă povești, aventuri, magie, ci și vocile unor oameni faini care iubesc poveștile.

 

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

O altă carte,  altă poveste, alt  . . . hmm . . . mărgărit (înșir-te mărgărite, emisunea radiofonică a copilăriei mele) numai bun de păstrat.

Selma Lagerlof ne e cunoscută multora datorită lui Nils. Băiețelul nu tocmai cuminte care primește o lecție minunată de la niște gâște. O lecție într-adevăr, căci povestea Selmei nu e doar o poveste, ci o aventură geografică, prin Suedia. Copiii pot învăța pe lângă bune maniere, lecții de curaj, prietenie, adevăr etc și fauna, flora, clima, relieful acestei țări.

selma

Dă-mi voie să ți-o prezint pe Klara Gulla, fetița lui Jan. De fapt, Jan e personajul central al cărții Împăratul Portugaliei.

coperta

Nu are rost să reiau cu alte cuvinte, nu la fel de meșteșugite, prezentarea cărții (v. foto mai jos), așa că am să o prezint prin …. povestea mea.

Cum e să fi părinte? Cum și când vei fi părinte? Ce simte un părinte? Cine e părintele?

Un părinte se naște odată cu copilul său. Nu ești părinte (deși adult, soț, profesor, inginer   etc ești deja), decât atunci când ai un copil. E superbă descrierea bătăilor inimii lui Jan atunci când ține pentru prima dată în brațe fetița. Anterior acestui moment, părea că nici nu o dorește neapărat, era o gură în plus, un alt aspect al vieții cu care nu era deloc mulțumit Jan. Dar ziua de naștere a fetiței devine ziua de naștere a inimii lui, căci „e limpede că acela care nu simte cu toată inima nici tristețe, nici bucurie nu e om cu adevărat.”

Nu știu cum am simțit bucuria, nici tristețea sau spaima înainte de a fi părinte. Dar știu acum ce intense sunt, ce multe pot fi spaimele unui părinte și ce sursă de bucurie poate fi copilul. Atât. Nu realizările, frumusețea, inteligența…. niciun aspect al acestuia, ci el, copilul, în sine.

neliniste

Legătura dincolo de cuvinte, de realitate chiar, a tatălui cu fetița este de fapt firul roșu al poveștii. fără mult ecuvinte, ba paote cu prea puține pentru gureșii de azi (noi), povestea te poartă într-o lume a sărăciei materiale, a muncii dure și abrutizante, zicem noi, dar o lume a finețurilor emoționale. Ori,  poate finețea e doar a autoarei care a știut picta atât de pastelat inima tatălui. Fetița, mică sau adult mai apoi, o vezi doar prin ochii părintelui. Poți contura o poveste a ei, dar greoi, deoarece povestea e cea a inimii unui tată, inimă ce suferă teribil abandonul. Mda, părintele e abandonat de data aceasta. Și efectele sunt tot la fel de devastatoare ca și în cazul abandonului suferit de copil. Tatăl înnebunește sau alege nebunia ca singura modalitate de a răbda durerea despărțirii. Disociere, realitate imaginată, alege cum vrei să îi zici, e atît de delicios creionată de autoare!

Finalul . . . e unul al împăcării, al păcii, chiar dacă nu e unul de tip Disney/Hollywood așa cum ne-am vaccinat deja să așteptăm. E un final al vieții reale, unde nu se scapă neaparat de sărăcie, nici nu vine prințul (nici măcar nu e nevoie de el), nici nu primim o rezolvare magică la orice problemă. Dar povestea are final, adică ți se oferă the closure, cum spune englezul, senimentul că poți pune deoparte cartea, că s-a rezolvat….

Hmmm, despre acest sentiment de rezolvare versus ne-rezolvare, de complet / incomplet voi mai medita, mai ales în aceste zile ale unui S-a sfârșit! ce a schimbat istoria.

Un fragment superb despre …. un părinte gata să se vaccineze a doau oară doar ca să câștige încrederea copilului, ca mai apoi și acesta să accepte calm experineța medicală necesară. Râd, căci îmi amintesc atâteeeeaaaa mâncăruri gustate deși muream de greață, atâtea siropuri băute doar că să le bea adevăratul bolnav 🙂

vaccinul

 

 

 

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ehh, iată o carte pe care am citit-o pe îndelete. Foarte pe îndelete. Nici nu cred că poate fi citită altfel. Nu e roman, nu e lectură ușoară, dar merită și trebuie citită.

Fără vreo pretenție, sau măcar o cât de mică intenție 🙂 de a face recenzia acestei cărți, iată doar . . . gânduri . . . Dacă vreodată mi-a trecut prin cap că a fi părinte e …. ușor sau măcar oarecum ușor, cartea asta a desființat acest mit. Te dărâmă, te întoarce pe toate părțile, te frământă, te răscolește  și … te face părinte mai bun. În sensul unuia care e informat, care s-a analizat, s-a măsurat cu niște standarde … imposibile (până nu te pune viața acolo), s-a transpus în situații inimaginabile, și-a  re-re-re definit dragostea părintească, de tot atâtea ori câte capitole are cartea. Cum iubești un copil cu cerințe educaționale speciale( că e Down, că e superdotat, că e autist) ? Cum iubești un copil delicvent? Cum iubești un copil avut în urma unui viol?

Am început această carte ca să-mi iert părinții și am terminat-o devenind eu însumi părinte!”

Nimic mai terapeutic. . .  Cum să ierți greșelile celor ce au fost părinți așa cum au știut ei cel mai bine? Sau nici măcar atât?  Fiind părinte la rândul tău. Fiind un părinte mai bun. Fiind cel mai bun părinte care ai putea TU fi, acceptând totodată că vei greși, că nu vei fi perfect, că al tău fiu/a ta fiică vor avea neoie să te ierte. 🙂

20161111_174557-120161111_174621-1

 

 

……………………………………………………………………………………………..

O poveste altfel despre mamă, iubire, sacrificiu și …durere.

E ziua mamei și ne e drag să vedem copii zâmbitori oferind câte o floare și o îmbrățișare, adolescenți timizi și foarte cool ce spun, așa mai peste umăr, un La mulți ani, mamă!, adulți ce trimit flori prin curier mamei deja bătrâne.

Există însă și o altă față a maternității. Acea parte plină de durere, de suferință când viața șterge parcă momentele frumoase, râde de amintirile dragi și forțează la maxim inima de mamă.

O astfel de poveste scrie Pino Roveredo. Copile drag, te induce în eroare.

copile drag coperta

E un titlu ce emană tandrețe, dragoste, simți îmbrățișarea și auzi vocea caldă a mamei. Între paginile cărții însă e împachetată o suferință greu de imaginat și chiar mai greu de pus în cuvinte. Totuși, Pino Roveredo reușește să te treacă prin momente de durere cumplită, de disperare neagră, de naivitate credulă datorată numai și numai dragostei pentru copilul tău, de perseverență vecină cu nebunia, de speranță copleșitoare (asta așa, ca să te încurajez să citești, spre un final totuși fericit).

Iată câteva citate, să simți puțin gustul cărții:

copile drag

copile drag 3

copile drag 4

Ce te întărește, atunci când afli, iar mai apoi vezi cu ochii tăi, că minunea aia mică de copil al cărui prim pas și prim cuvânt te-au bucurat până la extaz, ajunge o epavă, victimă a drogurilor. Ba mai mult, ajunge un dealer, unul ce cauzează durerea altor părinți. Cum îl mai iubești? Primindu-l acasă murdar, drogat, cărându-l de pe străzi, căutându-l cu moartea în suflet nopți la rând în locuri ce nici în filme nu vrei să le vezi, sperând mereu că zâmbetul nu ascunde minciuni, luptând singură cu toate astea după ce îți moare soțul, făcând un gest extrem …. doar de dragul lui, copilul drag. O poveste sfâșietoare,  ce trebuie citită. Viața bate filmul spune un slogan. Viața e dură, e grea, e nedreaptă și calcă deseori în picioare florile colorate, felicitările pline de cuvinte calde, fotografiile dragi. Îți dă în schimb duritatea, asprimea unei dragoste pe care nu știai că o ai. Afli astfel că ceea ce simți/faci/gândești se numește tot dragoste, deși arată mai degrabă a chin, pedeapsă, tortură.

O poveste altfel pe care ți-o recomand, mami, cu scuzele că te voi tulbura, de ziua ta.

Iată dedicația autorului:

copile drag dedicatie

 

PS: un ultim citat, despre căsnicie

copile drag 2

 

 

………………………………………………………………..

When Granny left …

( for the 7th of January)


Nothing was changed. 

Not really. 

Not for a while.

Mornings and evenings came and went. 

Sun was shining

Snow was snowing…

 

When Granny left …

She took nothing with her.

Only her smell was gone. 

And her voice. 

Yet people kept living

World  kept spinning.

 

When Granny left

The house remained the same.

Only the kitchen was emptier.

Soup was boiling

Roast was roasting

Yet, „her” cookies were missing

And no one was insisting

(on me to eat).

 

When Granny left

People kept talking

Things were happening

Only no one was calling

(to make me visit her every time I came home)

Phones were ringing

only  her voice was missing

 

When Granny left

bread with lard and pickles

dried plums

the drawer

pocket money for caroling

jars of jam and compote . . .

All stopped existing

All became memories.

 

When Granny left

Nothing really changed.

Only me. 

She left. 

Me.

……………………………………………………………………………………….

 

 

Azi un roman altfel: Beloved stranger, de Clare Boylan, în cuvintele Daily Telegraph: An unsual and orginal story, beautifully told.

20160116_152303

O poveste despre … un diagnostic. Demență, alzheimer, parkinson, bipolar, schizofrenic și câte alte denumiri nu ne dau fiori. Iar la auzul lor persoana diagnosticată dispare. ramâne doar o listă de manifestări, de simptome, de nereguli. El sau ea de dinainte s-a topit, s-a făcut altcineva, cumva sub diagnostic. E greu și pentru pacient și pentru cel de lângă el/ea.

De multe ori nu știm cum se întâmplă această dispariție, cum se adaptează, sau nu, celălalt la o relație cu cineva nou, necunoscut și totuși cunoscut/iubit de multă vreme. Ei bine, acest roman tocmai asta ne descrie.

Povestea unui cuplu de o viață împreună. Un cuplu aș zice eu tipic british. Cu rutina, calmul lor specific. Fiecare zi e trăită constant, fără efuziuni sau explozii emoționale. Vizite, cumpărături, mici ieșiri de week-end, relații simple, puține. Și în tot acest cotidian, în toată această rutină apar semne ciudate. Bani lipsă din cont, treziri bizare noaptea căutând imaginarii hoți pe sub pat, izbucniri de furie/lipsă de răbdare, uitarea unor nume sau lucuri familiare și banale. Totul negat, explicat prin orice altceva decât diagnostic. Refuzul de a accepta că cel de lângă tine, cel iubit e acum un străin. Nici el nu mai știe cine e și nici cine ești tu.

Lily și Dick sunt personajele acestui roman al devenirii. O altă devenire, din acelea triste, ce lasă durere si lacrimi. Dick se transformă. La început pierde doar din luciditate, din înțelepciunea (financiară) ce l-a caracterizat mereu. Treptat însă devine irațional. Ba chiar agresiv. Lily devine dușmanul numărul unu. Durerea, șocul acesteia când se aude insultată (brusc Dick o suspectează de infidelitate, o acuză, o umilește verbal), o împiedică să reacționeze până acolo încât  începe să fie în pericol. Da, diagnosticul devine dureros de real când Dick apelează la secure, folosește aiurea arma de foc, sparge ferestre și o sechestrează.

Iubitul de o viață e acum …. un străin – beloved stranger.

Scena re- internării după o vacanță de iarnă acasă, vacanță care sfârșește cu o agresiune aproape mortală a lui Dick asupra soției sale, Lily este deopotrivă tristă și ireală. Copilul (Ruth) trebuie să își interneze, să cheme poliția să-i aresteze tatăl. Cum decizi așa ceva? Greu, doar nevoit de frica că altfel vei pierde și celălalt părinte, victimă a bolii, nu a tatălui. Căci ceea ce devine Dick e boală. Un om care pare a fi el însuși devine într-o secundă paranoic și agresiv. Dualitatea asta, imposibilitatea celor dragi de a descifra când e el și când nu mai e –  sfâșietor.

20160116_152246

 

20160116_152254

O poveste care trebuie citită cu o doză de precauție. Nu te va lăsa la fel ca înainte. Va stărui cu tine. Mai ales dacă în jurul tău știi asemenea povești de viață. Dar merită, chiar merită citită.

 

 

 

Reclame