Voce

De data asta nu mi-am pierdut-o, nici fizic nici metaforic 🙂 , ci . . . am descoperit-o alături de copii. Am aflat fiecare cine suntem, ce voce avem, dacă putem avea o voce împreună.

Ne-am folosit (a se citi bucurat) de o altă poveste de-a lui Susan Barton, The dawn chorus, ca să ne descoperim vocea.

17555569_10212486563867685_696336172_n

Mica privighetoare ce nu poate cânta în corul pădurii, fiind altfel, ne-a fost ghidul. Am dezbătut dacă e bine sau rău să fim diferiți, cum anume diferim, ca să încheiem într-o notă comunitară – un cor. Nu din acela serios, ci din acela jucăuș: am fost ba corul broaștelor, ba al lupilor, al rațelor, al oilor, ca să finalizăm cu cel al șerpilor. Și tot în joacă am intrat, pe rând în rolul unui dirijor.

Iar mai apoi am compus un cântec din note musicale creativ decorate. Ce cântec a ieșit? Greu de spus, căci a rămas la latitudinea fiecărui grup de copii să traducă grămăjoara de note muzicale în melodie.

Îmi plac tot mai mult poveștile acestei autoare. Dinamice, simple, excelent ilustrate, cu mesaje foarte ușor de înțeles de urechiușe mici.

Reclame

De primăvară sau Povestea seminței

Vine primăvara cu muguri, petale și NOU. Acel ceva mic, ascuns, dormitând, acum iese la lumină și află cine este. Orice sămânță, cât de mică se întreabă: Eu ce voi fi când voi fi mare? Ce floare/copac sau supererou așteaptă să iasă la lumină? Are frici (de păsări sau hârciogi ce o pot mânca ORi de necunoscutul crescutului mare), are prieteni și dușmani/piedici pe drumul spre A FI MARE, se simte între două lumi, a fost plantată sau a apărut fără să știe cum ….

Ți-ai dat seama. Copiii sunt și ei semințe. Mai mici, mai mari, mai mult sau mai puțin conștienți de cine sunt, de cum au ajuns aici și cine îi iubește, ce pericole sunt în jur etc.

A fost un exercițiu extrem de simplu de suprapunere. Atât de simplu încât unii dintre ei au insistat să îmi clarifice : eu sunt sămânța! ca nu cumva să fiu furată de povestea seminței ce devine copac sau o mică prințesă și să nu văd …. ceea ce era important.

Am pornit de la o poveste a unei semințe și am ajuns în lumea multor povești cu alte semințe, mai drăguțe, mai . . . copilăroase. pragul dintre poveste și POVESTE e atât de fin, atât de sensibil!

Mi-am pierdut . . . buhuhuuuu-ul

Poveștile vindecă. Sau măcar te ajută să te . . . descrii, înțelegi, exprimi etc. Fără a merge mai adânc, uite o  poveste pentru și despre mine. Azi. Ieri. Zilele astea.

20170305_193111

Cum e să îți pierzi buhuhu-ul? Hmmm…. uneori e vorba de voce. Fiziologic vorbind. Alteori e vorba de voce … metaforic: ce vreau de fapt să zic, să comunic, să transmit? Alteori este despre altceva, mai definitoriu, mai adânc, mai legat de identitate, de cine ești, de ce poți face/fi, de rol și loc…. mă rog. Ați prins ideea.

Povestea e drăguță: puiul de bufniță își pierde buhuhu-ul, pe drum, pe la joacă (adică în ceea ce face el de fapt). Îl caută tot acolo. Refaci drumul (măcar mental, analitic). Are o grămadă de prieteni, binevoitori, ajutoare, etc care i-ar da buhuhu-ul lor. Doar că …. nu e buuhu și nu e al lui. Ai grijă deci, și nu lua ce nu e al tău, chiar dacă sună bine!

Nu vă zic finalul. E unul fericit. Deci sper să îmi re-găsesc și eu buuhu-ul meu. Dar nu vă zic cum și l-a găsit bufnițelul. Să văd dacă va fi la fel și la mine. Sau la tine. 🙂