O dorință de . . . sezon

Dacă am vizitat Bufnițele 🙂 cu ocazia premierii borcănelelor cu povești, nu puteam pleca de acolo cu mâna goală. Pur și simplu nu se face! Așadar m-am cadorisit cu câteva cărți.

Iată una dintre ele. Deși sceptică la început, am eu așa o neîncredere cronică în laude – cartea find bestseller New York Times – nu am avut răbdare și am testat-o deja pe copii clasei întâi, iar reacția lor și a doamnei lor mi-a confirmat că a meritat achiziția. Poate o doriți pentru cadoul celui mic.

O poveste amestec între fantezie și realitate, cu imagini splendide, cu text simplu dar curgător, cu mesaj potrivit pentru încurajarea celui mic de a avea vise mari. Anja, o fetița scumpă, are o dorință: să fie spiriduș al Moșului. Animale diverse o ajută în aventura ei, dar fetița este deja un ajutor al Moșului, fără să știe: mătură zăpada și găsește pisica vecinei bătrâne, trimite cadouri prietenilor, citește ursului, dă un măr renului obosit. Finalul poveștii este . . . . o întrebare: Tu ce crezi?

Majoritatea copiilor de azi au ales să creadă că povestea e adevărată, nu un vis. Așadar mesajul a ajuns la ei.

 

 

Anunțuri

Primul borcănel cu poveste

DAAA! Am început. Oamenii harnici nu așteaptă prea mult să prindă o poveste delicioasă într-un borcănel minunat.

Nu cred că se putea începe mai bine Concursul nostru decât cu povestea care l-a inspirat, Marele Uriaș Prietenos a lui Roald Dahl.

Lorand, m-ai impresionat cât de migălos ai lucrat și mai ales cu câtă bucurie ai prins vise și poveste în borcanul lucitor și colorat!!

Felicitări!!

Povești ca să crești sau … mic moment de mândrie

Lume, lume ..… dragilor, fără falsă modestie,    iată o cărticică la care am lucrat alături de o Doamnă dragă. Am decis noi că așa ar fi generos, potrivit și, de ce nu, util altora. Să vă povestim cum anume folosim noi poveștile.

Totul se învârte în jurul poveștilor!!! 

Folosim de ceva ani poveștile în grupurile de copii și suntem convinse de efectul benefic al acestora asupra celor mici. La nivel de vocabular, drag de lectură, dezvoltarea imaginației sau măcar încurajarea exprimării acesteia, logica (cauză -efect), înțelegerea unui mesaj transmis implicit, dar și partea de relații, dezvoltare personală, peste tot povestea a fost dascălul perfect. Ne-intruziv, colorat și fermecător, acest dascăl, drag și nou din copilăria noastră, ne-a asistat în formarea micilor persoane.

Iar acum e momentul să vi-l prezentăm și vouă. Cărțile nu sunt din categoria celor terapeutice, ci sunt poveștile cunoscute, de zi cu zi, dacă le putem numi așa. Le găsiți în librării, se așează excelent pe orice raft (acasă, în clasă, în biblioteca școlii) și atrag mereu ochișorii și mânuțele curioase.

Cărticica-ghid concepută de noi e doar atât : un ghid care să vă ajute la început să folosiți povestea în tot ceea ce faceți la clasă. Mai apoi, suntem absolut sigure că ne veți oferi la schimb alte idei, creative, antrenante, noi pe care să le putem și noi folosi.

Așadar, vă dăruim ceva ce sperăm să poată fi dăruit mai departe: copiilor, părinților (și ei au nevoie să povestească cu cei mici), iar mai apoi nouă (prin alte idei, activități  și modalități noi de folosire a poveștilor).

Dacă dorești ghidul, trimite un email la adresa inabulzan@gmail.com specificând nume, prenume, adresă (de facturare și livrare), serie și număr CI, numărul de exemplare. Prețul unui exemplar este de 35 ron plus transport (curierat sau Poșta Română, cum alegeți dumneavoastră).

Cu drag, Ina și Simona!

17821487_10212579202343589_1627170164_n

Sammy, Elmer, Chester și emoțiile

Primele zile de școală au trecut. Vorba vine, căci emoțiile, acomodarea, ritmul încă mai au mult până la ceea ce numim bine. Eh, dar așa încet, ajutați de niște prieteni vom reuși. Sammy, rechinașul care are o mică problemă de gestionare a emoțiilor, Chester care descoperă un secret vechi de o sută de ani, dar care e foarte adevărat și azi, și Elmer, elefantul diferit, împreună cu prietenii lui i-au ajutat pe copii să vorbească despre emoții, să se prezinte, să se cunoască între ei, să înceapă să lucreze împreună, să râdă, să se joace, să coloreze astfel aceste zile.

Câteva imagini (am fost prea prinși în poveste și joacă) sper să vă convingă.

Numărarea bobocilor

Toamna se numără bobocii, zice vorba.  Eu însă am să încept numărătoarea de pe acum, nu de alta dar se încheie anul școlar, iar pinguinii mei au crescut și pornesc în aventuri noi. Am povestit o groază împreună, am creat lumi de poveste, am mâncat povești, am … adus la viață poveștile. Ce mai, suntem, cu acte în regulă, ambasadori ai lumii poveștilor.

Așadar, vă prezint un boboc…. de carte. Da, o creație comună a copiilor clasei a patra și a Doamnei lor. A fost o muncă deloc ușoară, de durată, enervantă uneori (mi-au văzut fața nu tocmai draguță atunci când trimiteam înapoi manuscrisele, când ceream seriozitate, când aveam pretenții de mai bine), însă vreau să cred că și pentru ei finalul o face bine meritată.

Bătrânul misterios se muncește să salveze, de dragul nepoatei sale școala (simbol al viitorului). dar nu o face de unul singur, ci ajutat de treizeci de planete, de lumi, de personaje minunate care îi oferă, pe rând, ba curaj, ba veselie, ba dragoste de frumos, ba…. multe alte bogății. 

Este o poveste de suflet. Fiecare autor (treizeci de copii și doamna) și-au pus o fărâmitură din ei între cuvintele frumos rânduite. Așadar vă invit să o citiți cu sufletul, cu inima, așa cum zpune și Micul prinț.

 

 

Ursul și pianul

Nu am scris de o vreme. Mda, știu. Uneori am nevoie de timp pentru a descoperi unele povești noi, a testa altele.  Ei bine, uite că revin cu o carte descoperită absolut întâmplător, dar, care mi-a căzut cu tronc din prima. De altfel și copiilor.

Îmi plac cărțile cu text puțin, clar, încărcat de …. poveste :).  Mă tot repet, dar o poveste e cu adevărat poveste (zic eu, nu cine știe ce alt expert) atunci când copilul este imediat prins în ea, când înțelege personajul (sau se identifică cu el), când metafora e așa de faină că râzi și abia apoi o poți descifra… ce mai , când povestea te vrăjește. Iar partea cu povestea terapeutică, iar mă repet (repetiția e mama învățăturii, am tot auzit) este tot cam așa: atunci e terapeutică, când nu vorbește direct despre tine, dar simți tu că e ceva acolo despre și pentru tine.

Așadar, un urs descoperă în mijlocul pădurii un pian. Incredibil, dar … haios (e descris ca o ciudățenie cu mulți dinți albi și negri). Relația ursului cu pianul se dezvoltă până la concerte frecvente în pădure. Ei bine, când intervine OMUL povestea se schimbă, se . . . mută în lumea oamenilor. Mda, mereu omul. Aici ursul devine brusc faimos, vestit, premiat.

Ursul celebru are totuși o problemă: îl strâng pantofii. Și . . .

Povestea se încheie din nou în pădure, cu acelaș pian, acelaș urs, aceeași pantofi, DOAR că pantofii nu mai strâng.

Aplauzele izbucnite imediat (sincer, sunt un criteriu destul de verificat în anii mei de povestit) m-au surprins plăcut și mi-au certificat valoarea poveștii. Copiii rezonează cu ea.

Exercițiul creativ propus copiilor a sunat așa: scrie o poveste scurtă în care să îți descrii visul devenit realitate. Adică: Eu șipianul/baletul/mingea de fotbal/bisturiul/dreptul etc să fie titlul. Dar povestea să surprindă exact momentul tău de glorie, visul îndeplinit: scena, aplauzele, operațiile nemaiauzite, procesele câștigate, meciurile, premiile, banii(o trăsătură a generației este preocuparea pentru cât se câștigă ??!!!), faima, bucuria ta ȘI . . . pantofii. Îți sunt comozi? Te strâng? Dacă da ce faci?

A fost recomfortant să văd visele copiilor. De la unele mai domoale, gen (mă gădilă acest cuvânt al vocabularului adolescentin  🙂 ) sofer de autobuz renumit, la altele mai sălbatice: star la Hollywood sau golgheter mai tare ca Messi (na, că învățai și eu ceva).

Mai toți copiii au prins metafora pantofilor: a fi în pantofii tăi, a purta pantofii potriviți. Pentru unii momentul de glorie a fost totul. Nu a contat familia, trecutul, nimic.Pantofii nu i-au strâns deloc, acolo departe, pe scenă.  Alții au încercat să găsească pantofii potriviți aducând familia acolo unde erau ei (Hollywood, New York, Spania) sau venind des în vacanțe acasă :). Alții  au ales să poarte pantofii ce îi strângeau și gata. Iar alții au renunțat la vis, doar pentru a avea pantofii comozi, acasă cu cei dragi (ceva de genul : Marte mai poate aștepta, eu stau cu ai mei).

Vă atașez, fotografiate, două povești. Atât. Așa că să degustați puțin. E totuși un exercițiu personal! Însă, mai ales a doua poveste m-a uns la sulfețel cu elaborarea metaforei (îl strâng pantofii. Îi dă jos, dar îl jenează șosetele. Nici fără acestea nu îi e mai bine, că îl dor picioarele, așa că revine acasă, în țară să își adune familia) și cu modalitatea creativă (e totuși un autor de clasa a patra) de a transmite trecerea timpului și munca imensă a lui pentur a-și atinge visul. Dacă ați fi auzit povestea citită chiar de el, după câteva în care după primele trei fraze visul era atins, noroc chior sau ceva muncă, ați fi înțeles mai bine aprecierea mea.

 

Punguța plină

Uneori se umple  . . . punguța. Povești multe, frumoase, absorbite de copii se îngrămădesc abia mai intrând în punguța fiecărui mic ascultător. Cum îmi dau seama că punguța de povești e plină? Sunt mai mul e indicii, dar cel pe care îl întâlnesc frecvent este fraza: parcă ne-ai mai spus povestea asta, dar nu chiar asta, adică seamănă cu ….. Atunci când copilul recunoaște temele, motivele, chiar și imaginile artistice în povești noi, pentru mine înseamnă că a auzit destule. Că poate compara, suprapune, combina poveștile și că este deci …. plin. Obosit chiar. Are nevoie de timp pentru a așeza pe rafturi sau pentru a digera lumea aglomerată a poveștilor. La fel de clar ca indiciu al umplerii punguței este și incapacitatea copilului de a se concentra pe o poveste nouă, foiala,  curiozitatea scăzută. Poți atunci să te oprești, să îi dai timp fără poveste sau , varianta pe care am ales-o și aș recomanda-o eu, îi poți oferi un spațiu de deșertare a prea plinei punguțe.

canstock22092439

Teatrul cu păpuși sau jocul de rol, lutul, șezătoarea copiilor, măștile sunt doar câteva supape de golire creativă a punguței cu povești. Copilul crează, exprimă, aduce la viață. Iar făcând asta poveștile adunate în punguța gata să explodeze se așează cuminți pe rafturi, se adună și se împătură făcând loc altora noi.

Aproape de finalul anului școlar, eu simt că punguțele copiilor sunt prea pline. De lecții, de teme, de emoții, de …. povești chiar. Am ales săptămâna aceasta să nu mai înghesui în punguțe ci mai degrabă să le deschidem cu mare grijă și să descoeprim ce am adunat. Bogății. Cu adevărat bogății. Imagini, personaje, aventuri, cuvinte noi, abilități de negociere atunci când lucrăm în echipă, supărări atunci când personajul nu a ieșit așa cum îl aveam noi în … punguța interioară (deh, lutul nu se lasă ușor modelat), veselie, povești noi.

Trebuie să mărturisesc ușoara undă de egoism din partea mea. E un deliciu să vezi copiii în procesul de creație. În plus e și un termometru. Așa îmi dau seama și cum, cât, dacă poveștile spuse de mine au prins, dacă vocea mea nu a acoperit povestea(căci există și acest pericol), ci mesajul poveștii re- trasnmis acum de copiii vine clar fără interferența mea, dacă eroii aduși la viață de mine sunt vii și reali pentru copil, dacă…. am muncit cu folos.