O dorință de . . . sezon

Dacă am vizitat Bufnițele 🙂 cu ocazia premierii borcănelelor cu povești, nu puteam pleca de acolo cu mâna goală. Pur și simplu nu se face! Așadar m-am cadorisit cu câteva cărți.

Iată una dintre ele. Deși sceptică la început, am eu așa o neîncredere cronică în laude – cartea find bestseller New York Times – nu am avut răbdare și am testat-o deja pe copii clasei întâi, iar reacția lor și a doamnei lor mi-a confirmat că a meritat achiziția. Poate o doriți pentru cadoul celui mic.

O poveste amestec între fantezie și realitate, cu imagini splendide, cu text simplu dar curgător, cu mesaj potrivit pentru încurajarea celui mic de a avea vise mari. Anja, o fetița scumpă, are o dorință: să fie spiriduș al Moșului. Animale diverse o ajută în aventura ei, dar fetița este deja un ajutor al Moșului, fără să știe: mătură zăpada și găsește pisica vecinei bătrâne, trimite cadouri prietenilor, citește ursului, dă un măr renului obosit. Finalul poveștii este . . . . o întrebare: Tu ce crezi?

Majoritatea copiilor de azi au ales să creadă că povestea e adevărată, nu un vis. Așadar mesajul a ajuns la ei.

 

 

Povești ca să crești sau … mic moment de mândrie

Lume, lume ..… dragilor, fără falsă modestie,    iată o cărticică la care am lucrat alături de o Doamnă dragă. Am decis noi că așa ar fi generos, potrivit și, de ce nu, util altora. Să vă povestim cum anume folosim noi poveștile.

Totul se învârte în jurul poveștilor!!! 

Folosim de ceva ani poveștile în grupurile de copii și suntem convinse de efectul benefic al acestora asupra celor mici. La nivel de vocabular, drag de lectură, dezvoltarea imaginației sau măcar încurajarea exprimării acesteia, logica (cauză -efect), înțelegerea unui mesaj transmis implicit, dar și partea de relații, dezvoltare personală, peste tot povestea a fost dascălul perfect. Ne-intruziv, colorat și fermecător, acest dascăl, drag și nou din copilăria noastră, ne-a asistat în formarea micilor persoane.

Iar acum e momentul să vi-l prezentăm și vouă. Cărțile nu sunt din categoria celor terapeutice, ci sunt poveștile cunoscute, de zi cu zi, dacă le putem numi așa. Le găsiți în librării, se așează excelent pe orice raft (acasă, în clasă, în biblioteca școlii) și atrag mereu ochișorii și mânuțele curioase.

Cărticica-ghid concepută de noi e doar atât : un ghid care să vă ajute la început să folosiți povestea în tot ceea ce faceți la clasă. Mai apoi, suntem absolut sigure că ne veți oferi la schimb alte idei, creative, antrenante, noi pe care să le putem și noi folosi.

Așadar, vă dăruim ceva ce sperăm să poată fi dăruit mai departe: copiilor, părinților (și ei au nevoie să povestească cu cei mici), iar mai apoi nouă (prin alte idei, activități  și modalități noi de folosire a poveștilor).

Dacă dorești ghidul, trimite un email la adresa inabulzan@gmail.com specificând nume, prenume, adresă (de facturare și livrare), serie și număr CI, numărul de exemplare. Prețul unui exemplar este de 35 ron plus transport (curierat sau Poșta Română, cum alegeți dumneavoastră).

Cu drag, Ina și Simona!

O poveste . . . altfel

La recomandarea prietenei mele, am luat și citit, pe nerăsuflate, cartea pe care ți-o recomand acum.

 Ce sunt emoțiile? Tu privești Persoana atunci când vorbești cu cineva? Ai prieteni? Ce înseamnă prietenia? Ce e împăcarea?

” Nu știu ce înseamnă asta…. Nu m-am prins…. „. 

Lumea lui Caitlin e undeva între aceste întrebări și nesiguranțe. E o lume alfel decât a mea, decât a ta, poate. Dar asta nu o face o lume mai fără importanță sau mai fără sens. Îngustimea și eroarea noastră în a evalua cum vede altul lumea, cât de fără culori e lumea lui,  asta e ceea ce subliniază cartea.

Perspectiva  poveștii (prin ochii sau mai degrabă mintea, lui Caitlin) este cea care face lectura acaparantă. Cum altfel ai putea privi atât de onest, dureros de onest, tragedia unei familii cu o mamă victimă a cancerului și un băiat victimă a unor adolescenți tulburați, a unor focuri de armă trase în școală? Fără să disperi, fără să te prăbușești sub enormitatea durerii, a lipsei de sens a vieții?

Tatăl este foarte aproape de a ceda, de a se prăbuși. Însă în mod ciudat, sau mai degrabă magic aș zice eu, cea care îi readuce motivația pentru a merge mai departe, puterea de a reveni la a trăi este fiica lui cu Asperger. Caitlin nu înțelege așa ca mine, ca tatăl ei viața, pierderea, împăcarea, durerea. Și bine că nu o face. Altfel cine ar mai fi vindecat o comunitate bulversată, rănită, confuză după un incident atât de traumatic? Ea, cu obsesiile, rigiditățile, limitările ei, e cea care aduce culoarea din nou în poveste. Deși ea nu desenează decât alb/negru :)!

Am ales să mă învârt în jurul poveștii, căci ar fi un păcat să o repovestesc eu. E o poveste diferită, la fel ca și Minunea. O poveste grea, dureroasă, dificilă poate. O poveste însă care TREBUIE citită ca să ne „înțelegem mai bine unii pe alții”. (dedicația autoarei)

Ursul și pianul

Nu am scris de o vreme. Mda, știu. Uneori am nevoie de timp pentru a descoperi unele povești noi, a testa altele.  Ei bine, uite că revin cu o carte descoperită absolut întâmplător, dar, care mi-a căzut cu tronc din prima. De altfel și copiilor.

Îmi plac cărțile cu text puțin, clar, încărcat de …. poveste :).  Mă tot repet, dar o poveste e cu adevărat poveste (zic eu, nu cine știe ce alt expert) atunci când copilul este imediat prins în ea, când înțelege personajul (sau se identifică cu el), când metafora e așa de faină că râzi și abia apoi o poți descifra… ce mai , când povestea te vrăjește. Iar partea cu povestea terapeutică, iar mă repet (repetiția e mama învățăturii, am tot auzit) este tot cam așa: atunci e terapeutică, când nu vorbește direct despre tine, dar simți tu că e ceva acolo despre și pentru tine.

Așadar, un urs descoperă în mijlocul pădurii un pian. Incredibil, dar … haios (e descris ca o ciudățenie cu mulți dinți albi și negri). Relația ursului cu pianul se dezvoltă până la concerte frecvente în pădure. Ei bine, când intervine OMUL povestea se schimbă, se . . . mută în lumea oamenilor. Mda, mereu omul. Aici ursul devine brusc faimos, vestit, premiat.

Ursul celebru are totuși o problemă: îl strâng pantofii. Și . . .

Povestea se încheie din nou în pădure, cu acelaș pian, acelaș urs, aceeași pantofi, DOAR că pantofii nu mai strâng.

Aplauzele izbucnite imediat (sincer, sunt un criteriu destul de verificat în anii mei de povestit) m-au surprins plăcut și mi-au certificat valoarea poveștii. Copiii rezonează cu ea.

Exercițiul creativ propus copiilor a sunat așa: scrie o poveste scurtă în care să îți descrii visul devenit realitate. Adică: Eu și … pianul/baletul/mingea de fotbal/bisturiul/dreptul etc să fie titlul. Dar povestea să surprindă exact momentul tău de glorie, visul îndeplinit: scena, aplauzele, operațiile nemaiauzite, procesele câștigate, meciurile, premiile, banii(o trăsătură a generației este preocuparea pentru cât se câștigă ??!!!), faima, bucuria ta ȘI . . . pantofii. Îți sunt comozi? Te strâng? Dacă da ce faci?

A fost recomfortant să văd visele copiilor. De la unele mai domoale, gen (mă gădilă acest cuvânt al vocabularului adolescentin  🙂 ) sofer de autobuz renumit, la altele mai sălbatice: star la Hollywood sau golgheter mai tare ca Messi (na, că învățai și eu ceva).

Mai toți copiii au prins metafora pantofilor: a fi în pantofii tăi, a purta pantofii potriviți. Pentru unii momentul de glorie a fost totul. Nu a contat familia, trecutul, nimic.Pantofii nu i-au strâns deloc, acolo departe, pe scenă.  Alții au încercat să găsească pantofii potriviți aducând familia acolo unde erau ei (Hollywood, New York, Spania) sau venind des în vacanțe acasă :). Alții  au ales să poarte pantofii ce îi strângeau și gata. Iar alții au renunțat la vis, doar pentru a avea pantofii comozi, acasă cu cei dragi (ceva de genul : Marte mai poate aștepta, eu stau cu ai mei).

Vă atașez, fotografiate, două povești. Atât. Așa că să degustați puțin. E totuși un exercițiu personal! Însă, mai ales a doua poveste m-a uns la sulfețel cu elaborarea metaforei (îl strâng pantofii. Îi dă jos, dar îl jenează șosetele. Nici fără acestea nu îi e mai bine, că îl dor picioarele, așa că revine acasă, în țară să își adune familia) și cu modalitatea creativă (e totuși un autor de clasa a patra) de a transmite trecerea timpului și munca imensă a lui pentur a-și atinge visul. Dacă ați fi auzit povestea citită chiar de el, după câteva în care după primele trei fraze visul era atins, noroc chior sau ceva muncă, ați fi înțeles mai bine aprecierea mea.

 

POVEȘTILE PRIND VIAȚĂ

Vă invit să dați mâna cu o poveste, să îi auziți vocea, să … povestiți cu o poveste! Daaaaa! Copii îndrăgostiți de povești vor împrumuta acestora picioarele, vocile și entuziasmul lor. Numai și numai de dragul poveștilor!

Copiii-cărți sau copiii-povești vor să îi facă pe cei de lângă ei, adulți sau copii, să iubească poveștile, așadar au scos la plimbare(sub forma unui costum) povestea preferată.

Îi puteți vedea și auzi marți 19 aprilie după ora 10 în centrul orașului.

Haideți să întâlniți poveștile umblărețe!!!!

Punctul (nu pe i) – The dot

O cărticică cumpărată cu dedicație, adică pentru o fetiță/domnișoară anume, The dot mi-e tare dragă. Nu e mare filosofie, ci e …. acel ceva de care are nevoie fiecare copil. Fiecare dintre noi. Fiecare. Spune-i cum vrei: încurajare, motivare, cineva care să creadă în tine, imbold, șut în …, oricum îi spui sau orice înseamnă pentru tine, eu sunt teribil de bucuroasă că am avut un moment DOT (chiar mai multe dacă socotesc bine) în viața mea. Momente în care blocată, speriată, neâncrezătoare am primit imboldul de a merge înainte Și Doamne!!!!!! bine că am mers.

Așadar Vashti, personajul cărțuliei, nu crede deloc că are talent la desen. Blocaj total în fața colii albe.

Doamna (nici măcar nume nu are!!!) face ceva surprinzător: îi cere să înceapă cu un punct. Atât sigur poate face.

Urmează semnătura în josul operei ( e un gest de o importanță enormă pentru copil –  am verificat personal de mii de ori – apropo de valoare personală, încredere în sine, respect pentru sine și pentru celălalt, validare din partea adultului/celuilalt, valoarea creației proprii, înpropierea ei etc), …. se ajunge la o euforie …. punctiformă (ce cuvinte mai inventez!!??) și la o expoziție. Încrederea în sine (deloc menționată în text, apropos de cărțile terapeutice) transpare cel mai clar atunci când Vashti este în stare să facă același gest pentru un altul care e la fel de blocat, neâncrezător, incapabil să…. Delicioasă povestea. Punct de pornire pentru ora de artă/pictură,  dezvoltare pernsonală, în terapie, în  . . .  orice domeniu aș zice eu. Mereu pornești de la un punct, nu?

 

Ca să fixăm bine mesajul ei am explorat punctul. Ce se poate face cu un punct, desenat sau amprentat (discutarăm astfel și despre amprente, unicitate etc). Și iată creațiile copiilor care la început disprețuiau punctul.

Povestea cortului negru sau aparențele înșeală

Numele Uraniei Cremene îl știam deja. Săptămâna această însă am făcut cunoștință și cu una din cărțile ei: Povestea cortului mare și negru. 

O poveste vădit sau inteționat educativă. Zic asta strict ca părere personală. De pe la primele paragrafe mie așa mi-a sunat, iar  finalulzic mi-a confirmat percepția.

Dar să nu o luăm înaintea poveștii: Facem cunoștință cu Zahir un băiețel blonduț, cu ochi mari și limpezi, foarte curios de tot ceea ce-l înconjura și foarte energic (numele copilului a rezonat pentru mulți dintre acultătorii mei cu India).  Zahir, dragul de el, e destul de înțelept pentru cei 4-5 anișori ai săi, așa cum și-ar dori fiecare părinte (DA!!) să fie și odorul său: învățase că el singur are cel mai bine grijă de el,   era curajos dar știa să fie și responsabil,    dacă se străduia, dacă încerca mereu și mereu, până la urmă putea! Ce mai, învățase deja lecțiile importante.

Aventura sa la malul mării, cu un cort misterios, negru și înconjurat de o poveste înfricoșătoare nu face decât să îl învețe încă o lecție importantă: aparențele înșeală.

Sunt vreo două aspecte pe care eu le-aș fi făcut altfel dacă scriam eu povestea. (na! așa ca să fiu îndrăzneață). Dar cum eu nu am scris-o ….. mă bucur de ea așa cum e,  diferită de stilul meu. Un prim aspect este exact alegerea unui cort pe malul mării ca să transmit această morală, valoare etc. Dar trebuie să recunosc e interesantă alegerea. Iar al doilea aspect ar fi limbajul greoi pe alocuri (copilul clădea forme efemere de broscuțe pe malul mării – am tradus de cel puțin trei ori termenul auditoriului meu nu foarte mic ca vârstă) și încărcat. Dar …. asta aș fi făcut eu. Urania a făcut altfel (bravo ei că a făcut! După război, mulți viteji – vorba aceea…).

Buuuun, nu vreau să divulg povestea. Merită citită în persoană. Dă-mi voie doar să îți povestesc despre  reacția, imaginația, percepția copiilor cărora le-am citit-o. Am ales copii de 10-11 ani, grup, nu individual și am citit nu storytell-uit povestea. Mi s-a părut important de data aceasta să fie auzită povestea pe limba ei, ca să spun așa.

Am citit până în momentul culminant al poveștii, când băiețelul curajos (care știa că a dovedi curaj nu înseamnă să nu simți frica ci să ți-o înfrângi!!) intră în temutul cort și e înconjurat de o beznă totală.

Aici am cerut copiilor să continue ei: ce era în cort? ce se întâmplă cu băiatul? finalul poveștii? rezolvarea legendei din jurul cortului?

Scenariile au depins, zic eu, de sensibilitatea copilului, de abundența de jocuri video/desene vizionate, de înțelegerea sau nu a mesajului poveștii, de dorința de bravaj în fața grupului etc. DAR m-a interesat cel mai mult finalul ales de ei. Și a meritat.

Mai în toate scriiturile au apărut portaluri în interiorul cortului către alte lumi (rele sau bune, roz sau ciudate), băiatul a arătat emoții reale (frică, a plâns, a țipat etc), dar soluțiile au fost foarte diferite. Mama e cea care de fapt joacă o farsă copilului fiind în cort costumată înfricoșător, . . . băiatul doar visează toată tărășenia cu cortul negru, de la insolație 🙂 . . .  băiatul ajunge prin cort direct în rai (adică moare),  sau devine erou de poveste salvând pescarul din legendă și transformând cortul în ceea ce fusese inițial.

După toată pleiada de scriituri, am revenit la povestea Uraniei. Din nou reacții diverse: ușurare că e un final plăcut, iritare că nu era ceea ce așteptaseră ei, chiar și confuzie legată de mesajul poveștii.

 

 

 

 

Discuțiile de după însă …. astea sunt o altă poveste. Hmmmm, cred că aș putea spune destul de îndrăzneț, că povestea poate fi terapeutică. Cu remarca de rigoare: mesajul cărțiii e prea evident pentru a fi terapeutic. Așa că eu nu aș citi fraza menționată mai sus ( uneori aparențele înșeală), ci aș lăsa povestea să vorbească de la sine. Folosită ca suport pentru discuții de grup despre aparențe, relații etc este excelentă.

Îmi place deasemenea, și trebuie notat, tabloul mamă-copil conturat de Urania.

Uite câteva corturi ( pe spatele desenului au scris copiii propriul scenariu) care exprimă și prin colorit turnura dată de autor poveștii:   🙂

Evaluează asta:

Iiiiii! Da, exact ca un copil care se bucură! Sunt și acum lucruri (deseori cărți) care mă fac din nou copil.

Nu știu câti dintre voi ați văzut ecranizarea cărților lui J K Rowling, Harry Potter. Cărți faine, film mai slăbuț, dar azi vorbesc despre film. Am văzut toate episoadele. Multe detalii din lumea vrăjitorilor mi-au rămas în minte. Ar fi, cred, viața mai palpitantă dacă am putea avea sau face măcar câte ceva din ce aveau/făceau ei. Pensivul este un exemplu. Un alt exemplu care m-a atras erau fotografiile (înrămate sau din cărți) ce prezentau personaje, obiecte, situații ne-statice. Mișcare în fotografie. E ca un fel de filmare, dar nu tocmai. Să deschizi o carte și ursul să tragă de coadă sau cocoșul să cânte : dati punguța cu doi bani. ! Ehehe! Vrăjeli.

Sau poate nu tocmai.

Ia priviți aici:

<p><a href=”https://vimeo.com/152883842″>20160123_221416</a&gt; from <a href=”https://vimeo.com/user48177009″>Ina</a&gt; on <a href=”https://vimeo.com”>Vimeo</a&gt;.</p>

Găsit în Cărturești. Clar nu m-am putut abține și am dăruit experiența asta senzorială unui copil. Abia aștept feedback-ul,  de la părinți deocamdată 🙂 .

 

CĂRȚI pentru COPII MARI – Vulpea albastră, de Sjon

Un basm islandez întunecat, plin de umor și lirism. Așa descrie Polirom cartea publicată.

Primle 40 de pagini m-au indus oarecum în eroare. O poveste despre vânătoare, zăpadă, singurătate. OK, hai să vedem. Vulpea albastră, specia rară, îți devine clar imediat, este obsesia lui Baldur Skugason, pastorul.

Imediat după aceste pagini povestea se mută la ferma lui Friorik Friojonsson, botanist. Ai zice, pentru o vreme că între cele două părți nu e nicio legătură. Mai pe urmă îți dai semaa că totuși cele două personaje se cunosc, aparțin aceleași lumi, comunități chiar.

Finalul îți dă de fapt esența poveștii, relația dintre cei doi. Brrr…. nu vreau să divulg. Dacă toată povestea mi se părea așa, halucinantă, cu un aer de …. mister și nebunie, finalul m-a lăsat fără cuvinte. Fără gânduri o vreme. Doar cu senzații, sentimente confuze.

 

Lecută ușoară, ca scriitură, ca număr de cuvinte, … Vulpea albastră e o carte greu de digerat. Așadar, înfigeți-vă dinții pregătiți.

 

Iarna lui Andersen

După o mică pauza (scuze!) revin invitându-vă în iarna Andersen-iană! 🙂

Povești fantastice sau inspirate din cruda realitate, povești care ating sufletul cititorului, Crăiasa zăpezii, Fetița cu chibriturile, Soldățelul de plumb ne poartă într-o lume minunată.