Poveștile vindecă. Sau măcar te ajută să te . . . descrii, înțelegi, exprimi etc. Fără a merge mai adânc, uite o poveste pentru și despre mine. Azi. Ieri. Zilele astea.
Cum e să îți pierzi buhuhu-ul? Hmmm…. uneori e vorba de voce. Fiziologic vorbind. Alteori e vorba de voce … metaforic: ce vreau de fapt să zic, să comunic, să transmit? Alteori este despre altceva, mai definitoriu, mai adânc, mai legat de identitate, de cine ești, de ce poți face/fi, de rol și loc…. mă rog. Ați prins ideea.
Povestea e drăguță: puiul de bufniță își pierde buhuhu-ul, pe drum, pe la joacă (adică în ceea ce face el de fapt). Îl caută tot acolo. Refaci drumul (măcar mental, analitic). Are o grămadă de prieteni, binevoitori, ajutoare, etc care i-ar da buhuhu-ul lor. Doar că …. nu e buuhu și nu e al lui. Ai grijă deci, și nu lua ce nu e al tău, chiar dacă sună bine!
Nu vă zic finalul. E unul fericit. Deci sper să îmi re-găsesc și eu buuhu-ul meu. Dar nu vă zic cum și l-a găsit bufnițelul. Să văd dacă va fi la fel și la mine. Sau la tine. 🙂
Punguţa cu poveşti 
frumooooos!!!!
ApreciazăApreciază