Cuiul sau un alt fel de cadou … de Paște

…”  Era o zi de naştere diferită. Fetiţa nu alerga bucuroasă prin toată casa, ci stătea în pat. Căzuse şi avea un picior rupt. O durea foarte tare.Doctorul îi spusese că trebuie să încerce să umble, dar Fetiţei îi era prea frică de durere.

Tata, un tâmplar foarte priceput, îşi iubea mult Fetiţa. Aşa că pregătise un cadou special pentru ea. Muncise mult la el. Bocănise, şlefuise şi sculptase zile şi nopţi întregi. Urma să fie cadoul perfect. Când l-a văzut gata, tâmplarul a spus foarte bucuros: „Eşti cu adevărat cadoul perfect. Fetiţa mea dragă are mare nevoie de tine.”

Dis de dimineaţă Fetiţa cu părul negru se trezi curioasă să-şi vadă cadourile. Erau o mulţime! Păpuşa  cu rochiţa dantelată era de la Bunica, cartea colorată de la Tuşi, dulciurile de la Bunicul și tortul delicios din partea mamei. Dar nu era niciun cadou de la Tata. Nu se putea ca el să uite de ziua ei! Mai ales acum că ea nu putea umbla.Cu siguranţă el, Tata, îi va da cel mai frumos cadou. Doar Tata o iubea cel mai mult. Toate cadourile lui erau făcute chiar de el şi erau exact ce îşi dorea ea. Chiar şi pătuţul în care dormea acum era făurit de Tata…

Brusc Tata intră zâmbind pe uşă. O luă blând în braţe și o duse în atelierul său. Deci aici se ascundea cadoul lui! Îl zări împachetat frumos, pe masa mare de lemn. Din braţele Tatei Fetiţa se grăbi să deschidă pachetul. Oare ce e? Era … o cârjă!  Una cu flori sculptate pe mâner…, dar o cârjă!

— Ăsta nu e un cadou, Tati, aproape că ţipă micuţa.

— Draga mea, eu te iubesc mult şi vreau ca tu să poţi umbla din nou, să alergi, să te joci cu ceilalţi copii. Iar cârja asta te va ajuta la început.

— Eu nu vreau să umblu! Nici să alerg! Vreau doar un cadou şi … snif, snif, îşi trase Fetiţa năsucul, vreau un pătuţ din lemn de cireş pentru păpuşica mea. Supărată, luă cârja în mâini şi o aruncă cât colo.

— E cel mai urât cadou! Cel mai urât! N-o vreau!

Trist, tâmplarul ieşi din atelier cu Fetiţa în braţe. Cârja aruncată răsturnă, în cădere, Ciocanul cel greu şi o cutie veche, prăfuită.

Deîndată ce uşa atelierului se închise, uneltele prinseră viaţă.

— Vai, mă iertaţi! Off, nu am vrut să vă răstorn! Îmi pare aşa de rău! – începu cârja să se scuze.

— Linişteşte-te! Nu am păţit nimic. Doar sunt puternic, îi răspunse cu o voce gravă Ciocanul.

— Şi eu sunt bine, auzi cârja o altă voce, mai răgușită, dar  plăcută. Era un Cui ruginit, mare şi murdar. Singurul cui care căzuse din cutia răsturnată. Nu te îngrijora!

— Ce fetiţă rea, izbucni atunci Ciocanul. Tâmplarul a muncit atâtea zile. Ce obosit era şi tot mai şlefuia câte ceva… – zise el mânios.

— Oh, da. A vrut să mă facă frumoasă. Eram  numai potrivită să o ajut să umble iar.

— Eh, nu cred că Fetiţa a înţeles asta, interveni împăciuitor Cuiul.

— Ce contează! Nu se lăsă Ciocanul. A fost foarte rea. L-a întristat pe Tatăl ei. Iar tu cred că nu te-ai simţit tocmai bine, se întoarse el spre Cârjă.

Aceasta izbucni pe loc în plâns. Abia după o vreme reuşi să îngaime printre suspine:

— A… zis, snif, snif, că sunt, … sunt.. oh,  … cel mai urât cadou! – și Cârja prinse a hohoti și mai tare.

Ciocanul se întristă. Biata Cârjă! Nu făcuse nimic ca să merite acele cuvinte. Ar fi vrut să îi spună ceva care s-o înveselească. Dar nu ştia ce.

— Nu tu eşti cel mai urât cadou. Altcineva a primit cel mai urât cadou, rupse tăcerea Cuiul ruginit şi murdar.

— Da? Cine? – întrebă suspinând Cârja.

— Când? Ce a primit? interveni curios şi Ciocanul.

— Demult, tare demult. Era un om cu ochii buni şi cu mâinile blânde. Tot tâmplar. A făcut atâtea lucruri bune! I-a ajutat pe cei care nu puteau să umble…

— Exact ca tâmplarul nostru, îl întrerupse ceva mai veselă Cârja.

— Nu, căci el era mai mult decât un tâmplar, zise Cuiul. El nu le-a dat cârji. Ci, i-a reparat de-a binelea. I-a… vindecat, cum zic oamenii. Şi iubea  foarte mult copiii! A dat mâncare săracilor, a umblat pe apă, ba chiar a certat o furtună dezlănțuită.

— Uauu! făcură într-un glas Ciocanul şi Cârja – care deja uitase de tristeţea ei. Sunt sigură că toţi ceilalţi oameni l-au iubit foarte mult. Dacă era aşa bun cu ei!

— Hm, probabil, căci i-au pregătit ceva. Un… fel de cadou.

— Ce? O, ştiu!… cred că a fost… o haină frumoasă! – se grăbi să ghicească Cârja.

— Sau mai degrabă o…. o…o coroană, adăugă Ciocanul.

— Mda, a fost un fel de coroană, dar din spini şi… cuie.

— Coroană din spini? – aproape că ţipă Cârja.

— Da. Şi o cruce.

— O… ce!? – Ciocanul şi Cârja întrebară într-o voce.

— Da, un fel de cârjă, dar mult mai mare şi mai grea. Nu era deloc aşa de frumos şlefuită ca tine. Iar el trebuia să o ducă în spate. Dar nu îl ajuta să umble, ci îl încurca. Îl apăsa.

— Atunci de ce i-au dat-o?

— Nu înţeleg nici eu, recunoscu Cuiul. Ştiu doar că toţi au vrut ca el să stea acolo pe cruce, căci i-au prins mâinile şi picioarele cu nişte cuie mari şi…

— Vai, nu! ţipă Cârja.

— Trebuie că l-a durut foarte tare, comentă Ciocanul. Îşi amintea ziua în care tâmplarul, tatăl fetei, s-a rănit din greşeală cu un cui în deget. Nu a mai putut munci nimic, atât de tare l-a durut!

— Oh, da. L-a durut foarte tare. Am văzut lacrimi în ochii lui buni. Dar cred că era şi mai trist din cauza cuvintelor care i le spuneau. Ciudat! L-am auzit spunând că îi iartă, că ei nu ştiu ce fac. Adică eu cred că nu au ales cadoul potrivit pentru el. Cuiul tăcu amintindu-şi cuvintele Omului.

— I-a iertat!? A primit cadoul? De ce nu  a aruncat cuiele şi crucea? – întrebă Cârja aruncată de fetiţă.

— Păi, nu ştiu. Poate că îi iubea prea mult.

— Oricum, interveni ferm Ciocanul, cuiele acelea şi crucea care au acceptat să fie cadoul urât trebuiau topite, rupte, arse.

— Poate că aşa s-a întâmplat. Cu celelalte. Însă eu cunosc foarte bine unul dintre cuie, zise încet Cuiul cel mare şi murdar.

— Unde e? L-ai văzut?

— Îl putem cunoaşte şi noi?

— E… e… eu sunt.  Eu sunt cel mai urât cadou.

Cuiul vechi tăcu. Ce mai putea spune? Nimeni nu mai spuse nimic. Povestea lui era foarte tristă.

Se făcu seară şi cei trei adormiră cu gândurile lor, căci tâmplarul nu mai veni în atelier. Dormiră atât de adânc că nu auziră nici scârţâitul uşii şi nici şoaptele grăbite dinainte de revărsatul zorilor.

Abia când lumina soarelui se furişă prin geam, Ciocanul se trezi brusc şi spuse :

— Hei, eu zic că nu eşti cel mai urât cadou.

— Aaahh…. poftim? Ce ai spus? – întrebă Cuiul trezit din somn.

— Am spus că tu nu eşti cel mai urât cadou. Nu eşti un cui urât. Eşti mare, poate că ai fost şi lucios…

— O, da. Am fost foarte lucios şi foarte puternic. Ştii, mai înainte am fost într-o corabie mare care a rezistat în furtună!… Cuiul se învioră povestind aventurile prin care trecuse. Dar Ciocanul îl opri:

— Exact. Cuiele nu sunt cadouri urâte. Doar şi tâmplarul a folosit cuie atunci când a făcut pătuţul din lemn al Fetiţei. Ţi-aminteşti ce  drag i-a fost?

— Da. Dar, atunci… nu înţeleg… El plângea, era trist.

— Şi Fetiţa a fost tristă ieri.

— Hm! Tu, Cârjă, ce zici? – întrebă cuiul. Nimeni nu  răspunse. Cârja nu era nicăieri. O căutară peste tot. O strigară. Nimic. Oare?… şi tresăriră la gândul că tâmplarul ar fi putut arunca Cârja. Tăcură din nou.

După o vreme, nimeni nu ştie cât de lungă, căci uneltele nu au ceas, uşa atelierului se deschise larg şi, vesel, tâmplarul intră. Iar în spatele lui… veni Fetiţa, şchiopâtând, sprijinită de cârja cea frumos sculptată.

— Tati, e chiar cel mai frumos cadou pe care mi l-ai dat vreodată! – o auziră spunând. Mulţumesc! O s-o păstrez și când voi putea merge bine. Mi-e atât de dragă.

— Iubita mea, credeam că ştii deja. Eu nu ţi-aş putea de un cadou urât, pentru că te iubesc.Tu eşti cadoul meu perfect, şi o îmbrăţişă tare de tot.

 

Cuiul cel vechi lăcrimă. Ce bine era dacă ar fi fost şi el un cadou frumos pentru Omul cu ochii buni!… Auzind cuvintele tâmplarului cuiul înţelese dintr-o dată ce se întâmplase cu adevărat atunci, cu mulți ani în urmă. Înțelese că nu Omul primise un cadou, ci că chiar el era cadoul, pentru ca prin ochii lui buni și mâinile lui blânde, Cerul să poată să le zâmbească din nou oamenilor. Iar crucea şi el, Cuiul, nu fuseseră decât uneltele prin care Omul a luat asupra lui suferințele altora. La acest gând, lacrima vărsată mai devreme căzu, luând cu ea și un strop de rugină. Iar de dedesubt, străluci, ca odinioară, oțelul pur al Cuiului. Scuturându-se și făcându-și loc printre lucrurile din cutie, Cuiul zâmbi. „De fapt, dacă mă gândesc bine, sunt cel mai important cui pe care-l cunosc! Câte cuie au ocazia să intre într-un cadou? Câteva cuie au intrat în pătuțul Fetiței… Dar eu am intrat în cel mai perfect Cadou, care nu e pentru un singur om, ci pentru toți!”

 

 

O imagine cât toate cuvintele de mai sus, cu mulțumiri multe, Adriana Mocuța!

cuiul

Reclame