Publicat în club de povești

Domnișoara învățătoare e un monstru!

Sau ce mi-am permis eu să discut cu copiii săptămâna trecută!

Să o luăm încet:

  • m-am asigurat că DOAMNA fiecărei clase era de față atunci când am povestit
  • este o poveste mult mai adâncă decât poate părea la o primă vedere
  • am discutat, clarificat, aprofundat povestea, așa încât să fiu sigură că nu e greșit înțeleasă de copii
  • pentru oricine vrea răzbunare: de câteva ori după povestea buclucașă mi-am primit și eu partea de glume cum că sunt un monstru 🙂

Să începem:

Bobby/Robert are o MARE problemă la școală, iar problema aceasta se numește Domnișoara Kirby, care e un monstru. De ce era un monstru? Pentru că tuna și fulgera, pedepsea, călca totul în picioare. Dar . . . copiii observă imediat avionul de hârtie aruncat în clasă de Bobby și îl identifică ca fiind sursa urletelor doamnei/domnișoarei. Povestea se mută rapid în parc, la locul preferat al lui Bobby, acolo unde poate face avioane de hârtie și unde NU există problema-monstru.

Surpriză!

De data asta, dintre toți oamenii din lume, pe bancă în parcul lui Bobby e …. chiar Domnișoara monstru!!!!

O zi ce se arăta distrusă, compromisă, devine o zi de joacă, de cunoaștere între cei doi și se sfârșește cu o domnișoară umană. Un moment anume schimbă complet soarta zilei. Monstrul a dispărut! Bobby așteaptă încântat zilele de școală, acum că domnișoara nu mai e monstru. Numai că întrebarea autorului nu te lasă să închizi liniștit cartea, cu bucuria unui happy-end. Mda, e o poveste fără happy-end, e o poveste cu un final realist.

10

Domnișoara redevine monstru cu primul avion ce decolează în mijlocul orei.

Dincolo de hohote de râs complice sau oarecum răzbunătoare ale copiilor atunci când Doamna primește acest apelativ, discuțiile au fost superbe: identificarea emoțiilor, situațiilor, cauzalităților (de ce devine ea monstru? când? de ce devine om la un moment dat? etc). După ce am disecat și înțeles povestea am trecut la  . . . noi. Eu mă înfurii? Eu devin mosntru? când? de ce? cum fac când sunt monstru? Și aici am zăbovit o vreme lungă ca să alegem manifestările corecte, acceptabile ale unui monstru. Căci, știți și voi, nici când ești monstru nu ai voie să faci chiar orice. Domnișoara noasrtă nu a lovit, nu a înjurat, nu a dat cu lucruri etc.

Ne-am făcut portretul de monștri mai apoi. Cu lămuriri despre cum se simte în corp furia: pumni încleștați, dinți strânși sau care par ascuțiți căci îți vine să muști, ochii roșii, părul zburlit, flăcări sau fum pe nas/urechi, colorit specific (adică nu am fost roz bombon cu sclipici). Ce m-a surprins a fost corectitudinea (verificată cu doamna și uneori cu părintele) cu care cel mic – pregătitoare până la clasa a treia – s-a recunoscut în furie. Da, am avut și fetițe care atunci când sunt furioase, sunt mai degrabă ponei ciufuliți decât monștrii, căci temperamental nu se manifestă ca un monstru. Dar am avut și megamonștrii, copii care erau sinceri despre intensitatea emoției și a manifestării ei în afară.

Nu a scăpat nici DOAMNA de discuții și mărturisiri. A fost un moment special de fiecare dată. Copiii știau exact butoane o transformau pe Doamna lor în monstru, cum anume face/arată Doamna monstru. Dar partea superbă a fost deschiderea și umilința (onorantă) de care au dat dovadă unele doamne în a cere scuze, în a recunoaște că e o slăbiciune și în a se lăsa disecate de copii. Cred că acesta e câștigul acestei povești: Onestitatea! Toți suntem monștrii uneori, așa cum bine zice și autorul pe coperta finală.

13

Iar cu cât mai onești suntem, cu cât mai natural ne descriem și ne lăsăm descriși cu atât puterea furiei scade și relația se întărește.

Am îndreptat finuț, foarte subțire discuția și spre acasă. Fără a cere detalii, fără insistențe am considerat că e bine, necesar, sănătos ca fiecare copil să știe că și părintele are butoane ce îl declanșează, că e nevoie să fie atenți și sensibili și cu părinții cei de toate zilele. Oareșce zvonuri mi-au ajuns pe la urechi că nu a fost un demers mereu apreciat, dar cred cu tărie că onestitatea e vitală, că relația e atât de importantă încât o discuție despre cum arat eu ca monstru nu mă va dărâma, ci dimpotrivă mă va apropia de copilul meu. Încercați!

 

Autor:

Bună. Mă bucur că ai decis să te opreşti puţin aici. Sunt Ina. Nu îmi place să vorbesc despre mine, dar îmi place să citesc şi să povestesc. Printre toate cele de pe acest blog vei „citi” şi povestea mea. Iubesc poveştile, aşa că haide să citim, să ascultăm, să simţim împreună poveşti. "I have always imagined that paradise will be a kind of library." — Jorge Luis Borges "To learn to read is to light a fire; every syllable that is spelled out is a spark." — Victor Hugo, Les Miserables

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s